Poem scris de Ana Bănică, la Atelierul Mornin’ Poets #87 cu Deniz Otay, din 31 martie 2024, la tema microeseurilor poetice scrise în cheie contemporană.
II.
nr. 11, scara 2, etajul 2, ap. 19, ora 07:00
Leta nu așteaptă primele țipete de copii ale răsăritului
își face plimbarea și inspectează E-urile de pe rafturi,
cântărește fiecare leu și fiecare gramaj,
târăște coșul de cumpărături mai mult gol la întoarcere,
dar cu priviri victorioase,
căci e ceva diferit în primele momente ale dimineții orașului
o linie de orizont fină
o sclipire a posibilităților
între noi și spațiile deschise
un gând fragil că ești liber și poți alerga dezbrăcat printre blocuri
e micul tău secret și poate nu a văzut nimeni
o sclipire a posibilităților
doar pentru scurt timp
până se pune traficul în mișcare.
Leta e singură de când mă știu
Leta e singură de 25 de ani
și mamă singură de mai bine de atât,
dar înainte de asta
înaintea ramelor fumurii de pe noptiere
și a mileurilor îngălbenite
au trăit la un loc personajele nedevelopate aflate acum în Germania
de care povestește oricui e dispus să asculte
și pentru care încă se roagă
Leta și-a dorit cel mai mult să fie mamă
să cedeze ultimele bucăți de mâncare când încă îi mai era foame
să își ducă băieții la biserică în fiecare duminică
să îi apere de certuri prea răstite
să închidă ochii când nu mai poate
să îi mângâie pe păr cât o mai lasă
sătot, sătot sătot, sătotfie
mamă
e copleșitor cum
între fumul de țigară și pașii tăi tensionați din cameră,
căldura prezenței ei cu un etaj mai jos
mă liniștește
așa cum nimeni din familia mea nu a făcut-o
