Povestire scrisă de Ioana Serota, aleasă de Eli Bădică la Creative Writing Sundays, pe 14 martie 2021, la tema „rescrierea unei povestiri”.
„Plângeam, dar mi-era frică să calc. Mă striga să vin, să vin, că apa e înghețată și mă ține cât traversez canalul până la ea. Ca să mă convingă, a pornit încet spre mine, ciocănind gheața cu bastonul la fiecare pas. «Davayte, idi siuda, Grișenka!», dar mie tot îmi era frică să pășesc, iar ea înainta spre mine, încet-încet, toc-toc, toc-toc. Pe la mijlocul canalului, gheața s-a crăpat deodată și a înghițit-o cu totul, nici „au!” nu a mai apucat să spună. Nu știu cât am rămas acolo. Știu că se înserase și a rămas așa de liniște în urma ei, bucăți de gheață s-au așezat cât să acopere gaura, de parcă nimic nu se întâmplase, de parcă ea nici nu existase. M-am speriat și am fugit înapoi acasă la tata. Am luat bătaia de care încercasem să scap pentru că spărsesem borcanul cu untură, dar ce mai conta? O omorâsem pe bunica și nimeni nu avea să știe asta. Nu au mai găsit-o niciodată. Ea era ultimul om care mă mai iubea și îmi purta de grijă după ce a murit mama și tata s-a luat cu femeia aia veninoasă.”
Cu scena asta începea Tătaia în fiecare an șirul de istorisiri din copilăria lui de orfan la Chilia, obidit de mama vitregă. Povestea cum i-a omorât frățiorul, arzându-l cu o cociorvă, cum l-a pedepsit pe el legându-l de un copac o noapte întreagă, să îl mănânce țânțarii, pentru că furase un pepene. Mă uitam timidă la el, la statura lui impunătoare, părul alb, ondulat și des ca o perie, sprâncenele stufoase, sub care se ascundeau doi ochi verzi, aspri și jucăuși în același timp, ca un Moș Crăciun care a renunțat la barbă și la vocația de sfânt pentru exilul dintre ape. Mi-l imaginam în varianta miniaturală, dar speriat și plângând, țintuit de copac sau la căpătâiul frățiorului muribund și mi se făcea inima mică de apăsare și admirație.
După cafeaua de dimineață și hrănitul animalelor, își instala scăunelul lui verde sub via de la porumbar și se apuca de treaba de sfârșit de vară. Împletea frânghii groase de ceapă și de usturoi sau lega cele mai trainice mături din mahala, pe care apoi le dădea la schimb pentru un pește bun. Degetele lui groase și lungi înveleau atent, smuceau scurt și hotărât într-un șir de mișcări ritmice care mă hipnotizau.
Cum îl vedeam că se pune pe treabă, aduceam și eu repede scăunelul meu mic și albastru și mă așezam lângă el, așteptând cuminte. Niciunul dintre noi nu își desprindea privirea de pe mâinile care lucrau, el povestea, eu ascultam poveștile care, deși le știam deja pe de rost, rămâneau tot cutremurătoare. Uneori îndrăzneam să mă uit la fața lui, ca să îl regăsesc la fel de imperturbabil. Îmi imaginam cum, când voi crește mare, am să mă fac scriitoare și am să-i scriu poveștile. Era singurul mod în care îmi închipuiam că aș putea da sens sau valoare vieții lui. Nu i-am spus niciodată, mă gândeam că avea să fie o surpriză.
Într-un an, mai mare, mă așezasem lângă el mai mult din politețe când deja avea un munte de cununi de ceapă terminate, și m-a întrebat: „Dar de bunicul meu ți-am povestit vreodată?” „Nu, niciodată, doar de bunica, am crezut că nu l-ai mai prins.” „S-a prăpădit cu doi ani înaintea bunicii. Era un bărbat vrednic și muncitor. După ce a murit mama, m-au ținut la ei o vreme. Îmi spunea că un bărbat trebuie să știe să facă totul cu mâna lui: să construiască o casă, să repare un aparat, să prindă pește, să facă mâncare și să-și coasă un nasture la haină. Nicio muncă nu e rușinoasă, un bărbat trebuie să fie în stare să țină singur o gospodărie. Uite-te în jurul tău, Ioncic, porumbarul ăsta e construit de mine, perii sunt altoiți de mine, via la fel, coșurile de nuiele sunt tot din mâinile mele ieșite, leagănul vostru de mine e împletit și legat, scaunele astea la fel. Când erai mică și stăteai cu lunile la noi, cine crezi că te ștergea la cur? Tot eu. Care e mâncarea ta preferată când vii primăvara la Sulina? Păi, tu crezi că stă Mămaie-ta să facă raci umpluți? Nu știe ea din astea. Tot eu îi fac. Așa bărbat să-ți cauți și tu, pe ce pune mâna, să iasă un lucru bun. Dinainte să moară bunicul și, apoi, bunica, știam deja să împletesc din nuiele, din papură, să fac mături și frânghii de ceapă și usturoi. Până am ajuns să am o meserie din care să câștig o pâine bună, cu asta făceam un ban. Mă-ta n-a mai vrut să învețe meșteșugul ăsta, tu nici atâta, dar măcar să știi cum se face un lucru trainic și muncit.”
După ce a murit Tătaia, cei cinci peri înalți și bogați, mândria lui, n-au mai rodit încet-încet deloc, până când s-au uscat și au trebuit tăiați. Odată cu el s-au dus perii și bolta de vie, lăsând curtea dezgolită, ca o biserică fără cupolă, și pe mine cu o mână de povești dezlânate, nescrise, idealuri masculine imposibil de nedrepte și nevoia unui meșteșug al meu, din care să iasă ceva bun. Nu am apucat să-i spun nici că mai bine am fi avut amândoi câte o mamă, decât știința de a ne descurca și puterea de a strânge din dinți.
