Povestire scrisă de Ioana Maria Stăncescu, aleasă de Eli Bădică la Creative Writing Sundays, pe 13 martie 2022, la tema „un text care să pornească de la o știre”.
Mai târziu, Dmitry Kozlov, zis și Dima, avea să-i povestească avocatului din oficiu cum ziua lui începuse complet anapoda, deși se trezise ca de obicei, la cinci și un pic, se așezase pe marginea patului, cu fața către noaptea de la geam, se frecase cu palmele deschise peste genunchi și scosese un oftat prelung menit să o trezească pe nevastă-sa. În acea dimineață, avea să spună mai departe Dima, soția sa, Daria Kozlova, zisă și Dașa, cunoscută vecinilor pentru vocea ei frumoasă, colțunașii cu varză și puloverele tricotate în culori vesele, avea să mai zăbovească în pat zece minute, timp în care el s-a tot gândit ce să facă: să se scoale și s-o pornească spre bucătărie, să pună de cafea, sau să mai stea un pic și să numere încă o dată, așa cum făcea de prin iulie încoace, zilele rămase până la pensie.
În tinerețe, avea el să-i spună avocatului care îl asculta de-acum plictisit, visase să ajungă pictor. Moștenise, pare-se, un oarecare talent de la bunica lui maternă, care împânzise toți pereții casei lor, din suburbia Ekaterinburgului, cu fel de fel de naturi moarte, în culori reci, ce dădeau locuinței de trei camere, în stil vagon, un aer lugubru.
Din păcate, sărăcia și lipsa de ambiție l-au făcut pe Dima să se mulțumească în cele din urmă cu un post de paznic la Centrul Elțîn din oraș. Bun președinte, bețiv, dar bun, avea să le zică polițiștilor atunci când au venit după el, în birou − vorba vine birou, un fel de debara de doi metri pătrați, în care încăpeau la fix un reșou, o măsuță și un scaun cu spătar, pe care paznicul se lăsa din când în când, închizând ochii și visând la ale lui.
De pildă, la căsuța pe care el și Dașenka aveau să și-o ia la pensie. Se gândeau să vândă apartamentul din blocul ăsta urât, de opt etaje, cu cinci familii pe fiecare palier, cu ușa de la ghenă mereu întredeschisă, cât să lase să scape vântul, împingând pe holuri miros de mâncare și de stricat. Ar fi vrut o cabană pe malul Cebarkului, să se trezească dimineața și să meargă la pescuit sau să se uite așa, la apă, pur și simplu, deși nevastă-sa zicea că mai bine țin banii și se duc să vadă și ei lumea. „Alta acu’!”, spunea el și o lua drăgăstos de după gât, o pupa pe frunte și-o-ntreba: „Păi nu ziceai tu că lumea ta sunt eu? Na, uită-te la mine acum, să vezi cât îs de frumos!”. Și Daria Kozlova se uita și râdea cu un râs dintr-ăla plin, care îi făcea sânii să tresalte sub vestuța roșie, cu fir auriu, de care nu se despărțea niciodată. „A fost a lui mămica”, obișnuia ea să spună și era suficient ca lumea să dea din cap, să-și facă cruce și să nu comenteze.
Doar că în acea dimineață, avea să-i povestească Dima avocatului care încerca din răsputeri să-și reprime un căscat, Daria Kozlova, contrar obiceiului ei, nu și-a mai căutat pe întuneric vestuța și nici nu l-a întrebat câte zile i-au mai rămas până la pensie, ci doar a rămas așa, întinsă și a spus: „Ai mare grijă, Dima, mare, că iar am visat cum pică meteoritul peste Rusia!”.
Ultima dată când avusese un astfel de vis s-au trezit cu hoții în casă. Pe lângă o pereche de cercei de aur și un ceas de mână, le-au furat toate tablourile rămase de la bunica, stivuite pe balconul dinspre stradă. Bani n-au luat, că de unde bani, avea să le povestească Dmitry Kozlov polițiștilor care încercau să-și dea seama dacă omulețul ăsta plăpând, cu sprâncene adunate deasupra unor ochișori înfundați în orbite și cu urme de pix pe degete, este nebun sau nu.
Nu, Dmitry Kozlov nu era nebun. Dar, în ziua aia, când șeful de la Centrul Elțîn l-a chemat în biroul lui cu fotolii de piele și masă mare pe mijloc, ca de nuntă, și l-a anunțat că, din păcate, situația este complicată și, deci, nu-i poate aproba pensionarea anticipată, Dmitry Kozlov a simțit cum ceva se rupe în capul lui și vederea i se tulbură. S-a dus la el în birou, și-a pus de ceai, l-a băut cu înghițituri mici, a dat să se lase pe spătarul scaunului, dar gândurile nu-i dădeau pace, așa că a ieșit mai devreme să-și facă rondul.
A luat-o pe culoare, trecând dintr-o cameră într-alta, uitându-se ba la pozele din război, ba la documentele de arhivă, aruncând un ochi afară, pe geam, la ziua ce trecuse de jumătate, când ceva i-a atras atenția. Un tablou. Nu-l mai văzuse până atunci. S-a dat un pas în spate, încercând să priceapă ce o fi vrut să transmită autorul când a ales să facă trei căpățâni, una mare și două mici, înfipte în trei gâturi lungi. Nu tu ochi, nu tu guri, nu tu nasuri. „Trei ovale colorate, ce să spun, mare sculă pe basculă!”, s-a gândit Dima. Și-n clipa aia a simțit cum un meteorit se desprinde din cer, pornește spre el și pune la pământ cabana de pe malul Cebarkului, lumea cea mare a nevestei, restul de vise și chiar și bruma lui de talent din tinerețe.
„Bine, domne’, dar ce te-a apucat să le faci ochi cu pixul?”, avea să-l întrebe mai târziu avocatul. Iar el avea să se uite de jur împrejur, la oamenii ăia adunați acolo, special să-l audă pe el, Dmitry Kozlov, ce are de spus în apărarea lui, cum are să le explice cerculețele alea mici și negre, ca niște găurele, pe care mâna lui le desenase pe fețele pictate, cât timp mintea i se tot scurgea din cap în craterul făcut de meteorit. „Las’ să vadă și căpățânile astea cum e viața pe la noi! Să știe și ele, să nu moară proaste, vorba bunică-mii! Că morți, cu toții avem ochii închiși, măcar când suntem vii să ne uităm și noi la lumea din jur!”, avea să zică Dima și să așeze pixul înapoi în buzunar. La urma urmei, putea să-l păstreze, dacă tot mai avea până la pensie.
