Poem scris de Naomi Bîldea, la Atelierul Mornin’ Poets #106, cu Radu Nițescu, din 16 martie 2025, pornind de la următoarea premisă:
Al doilea exercițiu din cadrul atelierului de la Mornin’ Poets suna în felul următor:
Peste zece ani, călătoria în timp devine posibilă și ești unul dintre primii norocoși care beneficiază de ea.
Te întorci în 2025 și te întâlnești cu varianta ta de-acum.
Scrie un poem cu în care să combini first-person point of view (tu, cel din viitor) și second person point of view (o discuție cu tine, cel de acum).
Sugestii pentru partea 1: first-person point of view – unde te afli? ce vezi? cum te simți știind că urmează să te reîntâlnești? ce ai vrea să-ți spui? ce n-ai vrea să-ți spui? unde vă întâlniți? etc.
Sugestii pt partea a 2-a: second-person point of view – ce îți spui când te vezi? îți dai sfaturi? care? îți reproșezi ceva? te feliciți pentru ceva? etc.
După ce l-ai scris, încearcă să rescrii întâmplarea într-un poem și din perspectiva unui observator (third-person point of view). Acest observator poate fi cineva (sau ceva) care asistă la întâlnire sau, la alegere, una dintre cele două versiuni ale tale.
***
I.
un tip specific de răceală îmi mângâie
golurile dintre gingii când caut un corp electric,
rupt de pielea mea și de mișcări de limbă anxiolitice.
e frig afară, ca întotdeauna.
e frig afară, când mă topesc dintr-o parte
în alta a trotuarului, sub grația
unui pumn care strânge scalpul.
câtă tandrețe în gestul ăsta,
îmi zic.
și câtă tandrețe în companie. o văd
cum ocupă spațiu, neștiutoare și nepotrivită,
mâna artificială care bate ceasul cu o secundă prea lent,
în naivitate și suficiență. mă gândesc
că doar din cei ca ea se naște
în lume minunea, momentele în care
vom plânge împreună,
vom râde împreună.
mă gândesc la pieile noastre, cumulate,
la bunătatea noastră
sub semnul de non-acțiune,
ușor asimetrică.
II.
ridici privirea
și pentru prima oară în viață
nu înțelegi cum arăți.
cineva care seamănă cu tine, fără să îți cunoască
delimitarea dintre maxilă și limbă, intenție și lapsus
se uită la tine. îți pari străin, bătrân,
consumat ca ultimele urme de căldură
dintr-un pat recent vacant.
o podea plină de mucegai care preferă greutatea
peste repaus, ori
se uită la tine ca să își spună
că a fost aici. întreagă.
a fost ceva ce merită prezervat.
spui, tandrețea electrizează &
aerul atârnă de ea. în loc de milă,
gândești, poate găsești un spațiu echidistant
pentru niște mișcări ușoare,
sub un pretext destul de potrivit pe linia
dintre deviație și dorință.
poate ajungi la ea,
până să ți se încâlcească degetele în haine.
prea multe haine între voi, îți spui.
e frig afară, ca întotdeauna.
III.
sub forme care inhalează lent, smirna.
totuși, aerul se îndoaie peste, analog,
le prinde marginile
și le mestecă, trasează cu limba,
prin corpurile lor nevorbite și demolate,
în cele din urmă, preabandon.
pericolul de a întinde limba doar pe jumătate
la pronunția unui cuvânt parazitar. priviri scurte,
aruncate cu minuțiozitate dintr-un gol în altul,
să caute orice contur,
oricât de suprapus, niciodată identic.
senin și greață. non-acțiune.
lumina mângâie
două trupuri care se contopesc la mijloc,
acolo unde își calculează urmele de căldură,
care radiază,
care salvează & taie,
care aproape rămân.
