Povestire scrisă de Astrig Popescu, premiată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri – „Dialogurile sunt amuzante, naratoarea (povestirea e la persoana I) are autoironie, iar narațiunea curge dezinvolt, ca un fel de Lavinia Braniște mai soft, fără precaritate financiară și cu cont de instagram pentru pozele din vacanță. Dar, chiar și în acest cadru mai safe, singurătatea roade la fel de tare pe dedesubt.”
— Hai salut! Gata bagajele?
— Bună! Nu știu ce să-mi iau, parcă nu-mi vine nimic.
— Nici mie. Liza zice că ea nu mai mănâncă nimic de miercuri.
— Poate leșină pe acolo. Eu bag niște ceai de ăla de senna, poate mai dau jos ceva până vineri.
— Rămân pe Dukan. Auzi, te-a sunat? Ce zice? Vine?
— Mi-a dat sms ca abia așteaptă sa înotăm împreună. Cică are multe la job, o să lucreze târziu vineri.
— Păi, vine sau nu? Te ține în șah. Să mor eu, nu i-aș mai răspunde.
— În fine, vine, bine, nu vine, iar bine.
— Da, fată, dar nici noi nu mai avem 15 ani, să se hotărască, în puii mei. Te ține încurcată.
— Pe dracu, că altfel ar fi coadă la mine.
— Auzi, merge la blugi bluză cu dantelă?
Am mai vorbit în seara aceea cu Mona la telefon în timp ce făceam bagajul. Cam avea dreptate, Max nu era chiar ce trebuia, schimba planurile în ultimul moment, întârzia aiurea, nu lăsa niciodată telefonul din mână, nu mă mai răsfăța ca la început. Cumva trebuia sa lămurim ce e cu noi, dar nu aveam niciodată timp și curaj. Cred că îmi era teamă de unicul deznodământ posibil dacă începeam o căutare despre noi.
Am mai probat câteva rochii, toate stăteau prost, adică nu reușeau să ascundă ce era în plus și nu suplineau ce îmi lipsea. Proba costumului de baie m-a deprimat rău și era să sparg oglinda de nervi. Lui Max îi plăceau femeile suple, tonifiate și cu sâni mari. Nu eram deloc așa. Am băut un pahar de vin, e bun la slăbit, m-am culcat pentru somnul de frumusețe de la 11 seara. Am visat că eram enormă ca o morsă și că Max se sufoca sub mine.
Telefonul a sunat la 5 în vinerea aceea și era Liza:
— Ce faci, cherie, ești gata? Nu mai știu, vii să mă iei întâi pe mine sau treci pe la Mona înainte?
— La 6 la tine, nebuno! Am închis, m-am dus la baie și am dat de niște cearcăne cât colacele de salvare. Am tencuit bine fața cu anticearcăn, primer, fond de ten și pudră. Era mai bine, ca și cum ai pune o prelată pe o remorcă, să o camuflezi. Mi-am pus costumul și, în lumina din baie, vergeturile erau albăstrui ca niște tatuaje fosforescente.
După câteva dileme nerezolvate (cercei roșii sau colier albastru, brățară fixă sau mai multe mici), am luat bagajele, am verificat geamurile și am închis luminile. Plecam. Speram în sufletul meu (ce formulă plină de sens: nu poți spera cu creierul) să mă întorc logodită. Eu cu cele două amice ale mele, la fix 3 ani de la începutul relației cu Max, pe malul mării, în bătaia lunii. Nu-mi pusesem inele.
— Vă iau ceva?
— Un espresso.
— O apă.
Era plin la benzinăria de pe autostradă. Am stat mult la coadă, macii înfloriseră pe marginea drumului. Văzusem și întinderi optimiste de rapiță.
Pe drum ne-am văitat de kilograme, de riduri și de joburi. Încă speram că va fi un weekend mișto pentru burlăcițe și Mona căuta pe net club pentru petrecere.
Ne-am cazat și am ieșit cu entuziasm la beach bar. Apă plată cu lămâie, eu.
— Tequilla! a propus Mona.
— Nu, fată, stai chill, alcoolul balonează.
Apoi am așteptat, am mai bârfit ce mai curgea pe FB și Insta. Fete foate tinere își plimbau nurii ca pe niște platouri cu delicatese și bărbații unor femei grase și urâte salivau în van. Băieți lucrați și plini de steroizi nu le vedeau sau doar le evaluau procentul de fibră albă.
— Ce or mânca, frateee, astea?
— Nimic. Doar…
— Nici aia, că are calorii, izbucnește isteric Liza.
— Aaa, uite, uite, are vergeturi, exclamă Mona cu o încântare deplasată, arătând cu degetul o fată de vreo douăzeci de ani.
Max sigur le-ar fi remarcat. Nu ar fi zis nimic, dar le-ar fi remarcat. El era un tip serios și fidel, desigur, dar teoria lui, împărtășită între amicii bărbați, era „fute tot ce prinzi”. Am gustat apa cu lămâie și mi-am corectat poziția încercând să sug burta cât mai natural posibil.
Pe la amiază eram deja rumene, Liza era de fapt prăjită, că ea era foarte albă. Orele au trecut și inevitabilul s-a produs: Max mi-a dat SMS că e reținut la job, cu niște raportări urgente. Era seară, am cerut vin. Am stat ca proastele cu ochii în valuri până s-a întunecat.
De dimineață, tot ca proastele ne-am trezit să pozăm încă un răsărit banal, un ou ochi cu ketchup și l-am pus pe Insta, #Beginning. Speranțele se ștergeau însă ca urmele pașilor pe nisip sub valuri hulpave.
— Mă, asta e, jobul are prioritate. O să mai fie ocazii. Veniți voi weekendul viitor, mă încuraja Liza.
— Da, să faci rezervare, că o să fie ok vremea.
Eu n-am zis nimic. Siluete perfecte se perindau pe plajă. Fete sportive care mănâncă un semi-maraton în loc de mic dejun. M-am urât pentru laptele din cafea.
— Acum, nu trebuie să dramatizezi. Omul muncește mult. L-ai sunat?
— Nu acum, o dormi! Mai târziu, vezi ce face, poate totuși vine, plusă Liza.
— Aaa, nu se poate, nu vine, exclamă Mona fără să gândească. Ia uite aici, nu e Max? Și ne arată o poză de pe FB de la o petrecere din seara precedentă. Max cu o tipă, nici bună nici ciumă, se țineau de mână.
— Tequila! a poruncit Liza, cu vocea tremurândă, chelnerului care strângea resturile de la micul dejun. A părut mirat dar ne-a adus rapid, rând după rând.
La prânz am mâncat ca spartele, am înghesuit mâncare în fiecare cută a burții, mâncam ca răzbunare, în ciudă pentru fiecare abținere, pentru fiecare calorie calculată, pentru fiecare dezamăgire, pentru toate vergeturile de pe coapse și fiecare dâmb de celulită de pe fesele arse de soare, ca niște fripturi mustind de grăsime. Am mâncat și am băut și am luat și înghețată, doar așa, de-ale dracului, că nouă nici nu ne plăcea înghețata. Am amestecat tzatziki, cartofi, calamari, miel girros și dracu știe ce am mai băgat în noi ca niște scroafe satisfacute în mațe. Am stat la soare, cu burțile pline, fără nicio remușcare, mândre de parcă am fi purtat plozi de 5-6 luni în loc de borhot.
— Mai cere câte o marguerita, te rog! O să vezi tu ce bine o să ne fie.
Și într-adevăr, seara, ne-a fost binișor, că au venit la barul de pe plaja noastră niște italieni unsuroși, umblați la sală și care puteau, fiecare din ei, să joace credibil în Isus din Nazaret. Erau mișto, necomplicați și ne-au plăcut repede. A doua zi, mahmure, uscate și răgușite ne-am împărtășit detalii la cafea. Care ce mai ținea minte, că fusesem bete bine și Liza se culcase cu Alfredo al ei în spatele barului, doar eu și Mona ajunsesem în camere. Eu îmi aminteam doar abdomenul cu pătrațele ca o carapace de țestoasă turtită, magistrala pe care îmi purtasem limba din capul pieptului până la buric și mai nimic după aceea, nici măcar numele. Mona s-a lăsat mai greu, s-a plimbat cu el pe plajă, au schimbat id-uri de Facebook, s-au sărutat și s-au pozat în lumina lunii, două siluete care puteau fi oricine, dar ei s-au simțit romantici.
