Povestire scrisă de Cristian Florentin, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 2 februarie 2025, la tema „Miracol”.
Străbunica îmi zise astfel înainte de a muri:
— Să ai grijă când ţi s-o termina norocul, mamă… Nimeni n-o să-ţi dea decât resturi, şi alea pe socoteală. Să nu uiţi de unde-ai plecat şi să mă pomenești…
După o astfel de povață, cam nepotrivită pentru un copil de 9 ani, străbunica se întoarse cu spatele la noi şi se ascunse în somnul ei, la fel de alb ca ziua de Crăciun în care ne aflam. Bunicul stătea alături cu o căciulă neagră de miel în mână şi se fâstâcea lângă pat, duhnind a rachiu. Cum spuneau oamenii mari, moartea nu bate niciodată la uşă. Bunica îşi puse capul pe umărul muribundei şi bocea grozav, bătând podeaua de lut cu piciorul şi strigând către bunicul:
— Bocește şi tu, Mihai, că doar ea i-a ţinut locul mă-tii şi te-a făcut om!
Bunicul se apropie de pat, dar în loc să se pună pe hohotit, mă mângâie pe cap şi-mi zise să mă duc acasă. Ieşii tremurând din cameră, speriat nu de mirosul lumânărilor sau al morţii, cât mai ales de importanța evenimentului. Era prima moarte la care eram martor. De aceea, înainte de a pleca, privii lung de afară pe geam. Camera luminată de opaițul vechi, flăcările care se zăreau în sobă şi aruncau umbre pe pereți, lumânarea care se sfârșea şi ea la capul răposatei. Străbunica era întoarsă cu spatele, să nu-i mai vadă nimeni urâțenia schimonoselii. Lângă ea stătea bunica, bocind şi făcând semne cu arătătorul, de parcă ar fi dojenit-o pentru ceva. Plângea cu capul în piept, fără să zică nimic, după care izbucnea năprasnic în cuvinte, iar în acele momente chipul ei se strâmba în aşa fel, încât nu mai puteai spune dacă jelește ori face o glumă pe seama cuiva.
Ceva mă furnică pe şira spinării. Nu va mai zice niciodată nimic. Va fi tăcută ca un stâlp. Numai bună de dus la groapa de la marginea satului, acolo unde bunicul aruncase puşcoiul meu cel vechi, ruginit, de jucărie, cu care obișnuiam să ucid oamenii din sat. Aşa pierise moş Toader, care venise la noi în ogradă şi ne omorâse pisica fiindcă un dihor îi mâncase puii de găină, şi baba Mariţa, care ne alungase de la zmeură, şi Zeamă a lui Dorobăţ, care sărise odată să mă bată fiindcă mă urcasem pe stogul lui de fân. Aşa murise şi străbunica, lovită de glontele tras de unul de seama mea.
Casa ei era în mijlocul satului. Se născuse cu aproape o sută de ani în urmă. Nu avea curent electric, ci doar o lampă cu gaz, pe care-o dădea mai tare sau mai încet cu o rotiţă zimţată. Cum gazul era puţin, lampa ardea la flacără mică. Aşa se făcea că, seara, un mic colţ din odaie era luminat, în timp ce restul era sub stăpânirea întunericului şi a duhurilor care se jucau pe pereţi, se îmbrânceau ca la un război din cărţile de poveşti, după cum bătea flacăra opaiţului.
— Mata când te-ai născut? obișnuiam s-o întreb.
Ea îşi scărpina baticul şi ofta:
— Când m-am născut eu, era alt număr. Oamenii trăiau cu frica lui Dumnezeu. Apoi a venit războiul de i-a luat pe toţi.
— Mata ai fost în război? o întrebam deodată curios.
— Eu, nu. În război a fost tatăl meu, iar după aia fraţii mei… şase la număr. Toţi au murit.
Apoi tăceam, dus cu gândul la şapte bărbaţi mari, cu puşti în spinare, sosind în ograda străbunicii, rezemându-și ranițele pe prispă, intrând flămânzi în casă, făcând tărăboi, căutând de-ale gurii prin cele două camere, dar negăsind nimic în afară de ouă, o cană cu lapte şi borcane cu dulceață. I-aş duce în vale, mă gândeam, la casa bunicului, şi i-aş hrăni cu gâscanul care îmi pusese gând rău şi mă fugărea prin ogradă, sâsâind la picioarele mele.
Străbunica plângea întotdeauna când stăteam mai mult de un ceas cu ea.
— De ce bocești mata?
— Nu-mi mai aduc aminte cum arătau la chip. Tatăl şi fraţii mei…
Iar atunci, trebuia să te ţii bine la plânsetul ei. Vorbea despre mama şi tatăl ei, le spunea fraţilor pe nume şi se punea în genunchi în faţa icoanei, aşa beteagă cum era, fiindcă fusese lovită de o maşină cu ceva ani în urmă. Apoi mă striga, o ajutam să se ridice şi se ducea șchiopătând să aprindă candela de pe perete. Şi toate acestea le făcea atât de încet şi cu atâta măsură, încât aveai timp să-i numeri pe toţi fraţii ei cum mureau fiecare în felul lui, ucis de gloanţe, străpuns de baionetă, mort de foame sau boală, strivit de tancuri, lovit de schijele bombelor, căzut din avion, iar în timp ce ea mergea, de sub pat îşi făcea apariţia o umbră cafenie care se întindea tiptil pe masă până la castronul cu lapte şi lipăia în tihnă până când străbunica o ochea, se oprea din bocit şi uita deodată de toţi fraţii ei fără chip.
— Căţţţ, boală, de-aici! şi ar fi vrut să arunce cu ceva, dar pisica o tulea repede sub pat, ascunzându-se printre zecile perechi de gumari, numărând jumătate din viaţa ei.
Apoi aprindea candela şi se aşeza pe pat, iar eu umblam într-un dulap mic de lemn şi scoteam borcanele cu dulceață de vișine, gutui sau cireşe amare, luam o lingură de lemn şi înfulecam mămăligă cu dulceață. Ea stătea la marginea patului şi, fiindcă uitase pentru ce bocise, îşi scotea baticul din cap ca să-şi şteargă ochii şi obrajii albi. La aproape o sută de ani, avea piele de domnișoară, ziceau oamenii, fiindcă nu avusese niciun copil. Luase de suflet doi copii orfani, pe care îi crescuse de mici.
Despre părul ei se vorbea în tot satul. Nimeni nu ştia să-l fi tuns vreodată. De câteva ori pe an, când rudele o spălau pe cap, în familie avea loc o adevărată ceremonie. Veneam cu toţii, alături de două nepoate dichisite de la oraş, cu prietenii lor. O aranjau în casă, în timp ce oaspeţii stăteau afară, cocoţaţi pe prispă, cu buzele călare pe câte-o ţigară, sorbind din pahare şi așteptând miracolul promis. Într-un sfârşit, nepoatele ieşeau, trăgând-o încet. Un miez alb de nucă, tremurând între două clepsidre elegante şi gălăgioase care cereau liniște fiindcă urma dezvelirea părului. Una dintre ele îi desfăcea baticul, iar cealaltă o acoperea şi, pentru ca efectul să fie total, se dădeau în același timp la o parte, lăsând-o deodată pe străbunica singură, cu ochii zemoşi de emoţie, în faţa unor străini care îi vedeau pentru prima oară părul auriu, un miracol de untdelemn, fraged ca mătasea de porumb şi lung până la călcâie, strălucind în soare.
***
Pe cer era un colac mare, auriu, gustos şi bănuţi de argint pentru toţi copiii plecați cu uratul prin sat în seara aceea scânteietoare de Crăciun. Pentru mine era doar goana prin aerul îngheţat, care-mi umezea ochii, în timp ce-mi dădeam drumul cu sania de pe deal.
În anul acela n-am mai adunat bani sau dulciuri şi nici bunicul, care mă ducea prin sat cu uratul, n-a mai venit noaptea acasă cu nasul roşu şi ochii scăpărând de la paharele de vin pe care le căpăta. A doua zi mi-am cioplit o puşcă de lemn şi am plecat să ucid oamenii din sat. Am început cu Georgeta din deal, care era fată mare la vreo șaizeci de ani. Când se întorcea cu plasa plină de pomeni din sat, vorbind într-o limbă necunoscută cu feciorii ei imaginari, am tras de două ori – am nimerit-o în cap, oricum se spunea că nu-i folosește la nimic. Pe tanti Didina am surprins-o când se picura sub un castan. Pe Roibu doar l-am speriat şi a căzut într-o fântână. Moş Guţu, în schimb, a murit frumos, cu sticla odihnindu-i-se pe piept. Toţi au pierit, până când am ajuns la casa babei Aglaia, care smulgea penele unui cocoş şi pricepea ce se întâmplă, fiindcă n-am apucat să trag, când m-am pomenit cu ea pe urmele mele. Un vârtej de fuste alergând la călcâiele mele, care în cele din urmă mă ajunse, îmi smulse ciomagul din mână şi-l aruncă la pământ. Ea era singura din sat care ştia că un copil cu o puşcă de jucărie poate omorî oameni şi-mi spuse că, odată, peste ani, o să mă uit în urmă şi o să văd cu adevărat măcelul.
