Poezie scrisă de Ioana Cosma, apreciată de Adela Greceanu la atelierul Mornin’ Poets, pe 05 decembrie 2021, la tema poemului narativ despre o călătorie.
Nu adunase mult: atât cât să umple o valijoară,
două cărți, haine și-un laptop minuscul,
o poșetă din fâș fuchsia, propriul ei Chac Mool:
o rață din papier-maché și-o broască țestoasă cântătoare.
Așa începea lunga întoarcere acasă, o lume nouă lăsată în urmă
ca un glob de sticlă magic din care ești dat afară
undeva în no man’s land, la est de renunțări,
în exoftalmica noapte cu umbre la metrou.
“Miss, ai grijă la pași”, strigase la ea un indian pe peron,
șireturile i se desfăcuseră pentru a mia oară, rucsacul atârna
mai greu ca niciodată, era iar la St George Station,
acolo unde renăscuse, acolo unde se împleteau visul cu viața de-apoi.
Codițe împletite și o povară mare pe care trupul mic o ducea anevoie,
lăsa în urmă tot ce iubea: biblioteca, sala de curs unde învățase să vorbească,
lacul unde văzuse lumea fizică pentru prima dată, Rodrigo, Sașa, Elisa
și o dragoste mare.
Toronto strălucea în noapte implacabil și rece, nu mai avea nimic de spus,
și-avea atîția copii, n-avea timp pentru cei cu întrebări, pentru cei nesiguri,
cărora le sclipesc luminile marilor companii pe chipuri,
care fixează orizontul un pic prea mult timp; și apoi dispar.
Aeroportul, ca un portal din jocul în care se-abandona să uite,
poate ceva din trecut, poate o palmă nouă,
era și el impasibil la cei adunați acolo ca la cina cea de taină,
Board plane 303, cu toată reticența voastră, cu lacrimi în gât,
E bine așa, hai c-o să fie bine, pune-ți centura de siguranță, așa, perfect!
Ca un copil cuminte, cu ochi mirați se-ntrebă ce înseamnă “acum o să înceapă
cariera ta academică, o să faci lucruri mari”, ce putea face ea la Tours,
nici măcar nu-l puteai găsi pe google, orașul unde avea să-nvețe
mirosul de praf de pușcă și cum din cer cad păsări.
Rămăsese în avion mult timp după ce aterizase, după ce predase primul curs,
după ce alergase din tren în tren, din gară-n gară
punct terminus Gare de Nord, ușile se închid în față,
broasca țestoasă nu mai cânta iar rața se înecase.
Un detur lung, o langoare ca-n Lentoarea lui Kundera,
Trăiește aici și acum, îți zic, dar ocupăm spații abisale,
fâșii de timp înnodate în fire complexe, iubirea ei cuantică se transforma în ploaie,
care cădea peste un oraș improbabil, ce nu mai era al ei.
