Povestire scrisă de Cristina Chira, menționată de Veronica D. Niculescu la concursul trimestrial de povestiri – „o poveste spusă cu precizie, cu detalii originale.”
Ceasurile de pe perete erau în formă de roți de bicicletă. Ticăitul lor umplea camera de zgomot. Diana zvâcni din picior și aruncă pătura jos din pat. Ura ceasurile, mai ales ticăitul lor, dar Radu insistase să aibă unul în casă. Iar acum, că Radu plecase, în loc să scape de el, mai cumpărase și ea unul. Amândouă ticăiau la unison în întuneric.
Atingerea caldă a cearceafurilor pe piele o scotea din sărite. Se ridică și privi la fereastra deschisă, prin care pătrundea respirația încetinită a orașului –huruitul singuratic al mașinilor în depărtare și lătratul câinilor vagabonzi care își reglau conturile. În camera cealaltă, noua ei colegă de apartament sforăia aritmic. Merse prin întuneric până la geam, se cățără pe pervaz și stătu acolo, ca o mâță, privind în stradă, la felinarele care scăldau noaptea într-o lumină portocalie, la mașinile parcate pe două șiruri, la acoperișurile roșii ale caselor care dormeau sub frunzele castanilor. Nu era nimeni care s-o vadă, adunată cum era în dreptunghiul ferestrei, etalându-și coapsele într-o pereche de chiloți și-un maieu, scoțând o țigară din pachet și ezitând s-o aprindă…
Nu îi venise ciclul…
Dar asta încă nu însemna nimic, erau atâtea motive petru care − nici n-avea sens să se gândească.
Aprinse cu mâini tremurânde țigara și se întrebă de câte ori avea voie o prietenă să sune până să devină cicălitoare și de câte apeluri ratate avea nevoie un tip ca să se prindă că trebuie să sune înapoi! Putea să înțeleagă că era ocupat, dar, serios acuma, nu putea să găsească cinci minute?! Știa că era într-un loc nou, cunoștea tot felul de oameni interesanți, făcea Dumnezeu știe ce, își trăia viața, libertatea, toate căcaturile astea − dar, serios, nici cinci minute?!?
Nu avusese o problemă cu plecarea lui. Din contră, îl încurajase. Era o ocazie nemaipomenită pentru el să lucreze în străintătate și, până la urmă, nu era decât un an. Și era și o ocazie să-și testeze relația.
Aprinse lumina și ceasurile de pe perete prinseră și mai multă viață. Ticăitul lor deveni și mai insuportabil. Ambele aveau pe margine un desen ca de cauciuc de bicicletă, iar din centrul cadranului radiau puzderie de spițe argintii. Primul ceas arăta 5.30, al doilea 11.30 –era setat pe ora Shanghaiului. Primul era un cadou de la Radu, parte dintr-o campanie pe care o dusese ca s-o convingă pe Diana să facă și ea o pasiune pentru biciclete. Îi cumpărase tot felul de accesorii și o Merinda albă, care acum aduna praf pe balcon.
Al doilea ceas data cu puțin dinaintea plecării lui Radu. Îl urmărise neputincioasă cum întorsese casa cu susul în jos, sortând prin lucruri, împachetând, vorbind singur și căutând pe Internet informații despre vreme, apoi se hotărâse brusc să iasă și se întorsese triumfătoare cu un al doilea ceas, identic cu primul.
— Știi că au și ei ceasuri, a spus Radu nedumerit.
— Nu, măi, e pentru mine. Vreau să știu cât e ceasul în Shanghai.
Radu s-a uitat la ea cu o sprânceană ridicată:
— Trebuie doar să adaugi șase ore la ora de-aici.
Nu era prea poetic, Radu.
Ea voia să-l aibă acolo, să-l vadă. Voia să ia parte fizic la timpul lui în Shanghai. Așa că a pus ceasul pe perete lângă primul.
— Vezi? Acum arată și mai mult ca o bicicletă, a zis ea. Nu le mai trebuie decât un cadru, o șa, niște coarne…
Radu s-a aplecat s-o sărute. Nu-i plăcea ca ea să mâzgălească pereții. Două apărătoare schițate cu cărbune pluteau deasupra celor două ceasuri, susținând restul bicicletei.
Diana se mai uită o dată la ceas, luă telefonul și formă noul lui număr de China. Încerca să dea de el de la 9 dimineața (3 după-amiaza ora lui), îl sunase deja de cinci ori și știa că a șasea oară n-avea să ajute cu nimic (dacă ar fi vrut să vorbească, ar fi sunat-o deja), dar aluneca pe panta apelurilor isterice și să sune era singurul lucru pe care mai putea să-l facă. Soneria ascuțită a telefonului era un pic ca și cum ar fi țipat la el.
— Alo?
— Hei.
Vocea îi era atât de senină, că toată furia ei se transformă în îndoială. Dacă exagera? Dacă Radu chiar avea treabă?
— Ce faci?
— Scuze, cu cine vorbesc?
— Radu? Sunt eu, Diana.
— Ah, scuze. Cred c-am uitat să salvez numărul. Toată agenda mea e încă în memoria telefonului vechi. E haos. Tu ce faci?
— Bine. Mi-e dor de tine.
— Da, scuze că n-am sunat înapoi. Am atât de multă treabă. Uite, nici acuma nu-i un moment prea bun. Intru în pauza de masă și trebuie să merg cu colegii să mâncăm. Îți dai seama că, dacă rămân singur, mă pierd pe-aici. Te sun diseara când ajung acasă, deși probabil c-o să dormi. Nu știu niciodată cât e ceasul la tine.
Îl simțea cum îi alunecă printre degete.
— Te iubesc.
— Și eu. Trebuie să închid.
Și închise.
Diana se duse înapoi la fereastră. Întunericul începea să se ridice, zorii învinețeau aerul, privighetorile cântau. Se făcuse rece. Se luă singură în brațe.
Tonul vocii lui, cuvintele, ordinea și sensul lor îi plutiră prin minte ca niște particule de praf, până când se depuseră, iar ea putu în sfârșit să vadă limpede: n-o iubea! N-avea cum s-o iubească și să nu-i salveze numărul − nu la trei săptămâni dupa ce ajunsese acolo! Și oricare ar fi fost motivul pentru care mințea, din lașitate sau din egoism, nu era corect s-o țină aici, pe ea și copilul ei –întemnițați de ticăitul infernal al ceasurilor!
Se duse la perete și le dădu jos pe amândouă. Le cără până la fereastră, sprijinindu-le pe un șold, se aplecă peste pervaz, își adună puterile, și-l azvârli afară pe primul. Ceasul zbură, rotindu-se prin aer ca un frisbee, și ateriză pe asfalt, în mijlocul străzii. Zgomotul de sticlă spartă și metal zdrobit se ridică spre cer ca un stol de păsări negre. Un câine zdențăros ieși de sub o mașină și începu să latre la locul prăbușirii.
Diana trebui să țintească al doilea ceas cu atenție, să nu atingă câinele.
