Poem scris de Alin Dimache, la Atelierul Mornin’ Poets #78 cu Lena Chilari, din 12 noiembrie 2023, la tema colajului de amintiri.
Era o zi de februarie când am ajuns prima dată la spitalul Fundeni.
I-am explicat doamnei doctor că de vreo lună am observat o inflamare a ganglionilor limfatici,
aşa citisem pe internet şi îmi plăcea că era impresionată că pot să zic aşa într-un fel „ganglioni limfatici”,
eram clasa a 10-a şi nici nu ştiam ce sunt ăia şi nici astăzi nu ştiu
(dar câte lucruri nu se inflamează în fiecare zi şi nu ştim exact ce sunt)
În 2014 am văzut pentru prima dată o pungă cu sânge,
mă uitam la toate picăturile din ea curgându-mi în venă,
ăla era sângele cuiva care şi-a luat liber de la muncă,
asistentele mă urmăreau să vadă dacă aveam reacţii adverse dar nu mi-am luat liber,
tratamentul a mers cum trebuie.
Atunci am văzut Liverpool spulberând Arsenal cu 5-1 pe un televizor cu tub urcat pe frigiderul din salon,
era o săptămână de când fusesem internat şi nu ştiam încă ce diagnostic aveam,
nici nu voiam să ştiu.
Niciun copil din salon nu avea păr şi poate dacă mă comportam de parcă nu sunt bolnav
nici nu eram şi nu erau nici ei,
bătuse Liverpool şi mă bucuram,
se prefigura un titlu pe care încă mă prefac că l-am câştigat.
La spital nu se vorbea despre boală
se vorbea despre trombocite, leucocite, hemoglobină
în fiecare dimineaţă hemograma îţi spunea dacă ai voie să te plimbi pe hol,
pentru copii asta nu însemna boală, asta însemna un alt joc, alte reguli negociabile,
pentru mine însemna că în corpul meu sunt cifre şi procente,
nu mă interesau,
mama le mai număra şi îmi spunea uneori că am analizele mari
ca şi cum am luat notă mare la olimpiadă.
De la etajul 6 din Fundeni mă uitam peste Colentina,
treceau toate anotimpurile până n-au mai fost anotimpuri să treacă
şi au trecut de la capăt tot alea.
Mai treceam şi pe acasă dar plecam repede,
aveam de învăţat alte nume de medicamente:
Metotrexat, Alexan, Doxorubicină.
Fiecare avea felul lui de abordare,
unele ardeau vena, altele dădeau greaţă,
unele somn, altele pe toate.
Medicamentele făceau şi ele cum puteau,
ele nu erau sensibile să ştie ce să distrugă
aşa că distrugeau tot.
(noi credem că facem altfel dar tot aşa facem şi noi
ca nişte medicamente mai mici)
Erau zile în care toată lumea se simţea bine,
toate tratamentele lucrau şi de gardă erau asistentele care găseau vena uşor,
mai jucam cărţi, mai vorbeam despre vieţile noastre de acasă,
copiii râdeau cum trebuie să facă ei de la natură.
Erau şi zile în care unii se simţeau rău şi analizele erau mici,
se lăsa liniştea şi oftatul,
mamele mângâiau şi-nghiţeau toată tristeţea.
Unii veneau, alţii plecau.
Spitalul rămânea acolo.
E şi acum acolo.
Noi am crescut şi suntem care pe unde,
unii au rămas copii
şi vor rămâne
pentru că unele reguli ale jocului nu sunt negociabile.
Despre boală încă nu vorbim,
avem voie să ne plimbăm pe hol
iar holul e mare.
Atât de mare…
