DESCULȚ ÎN LISABONA

Povestire scrisă de Johanna Scîntee, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de scriere creativă, iarna 2025.

Își listase cartea de îmbarcare și o ținea pliată în pașaport. Telefonul îi vibra în buzunarul de la fund. Totul ok?,  citește mesajul și îndreaptă telefonul spre monitorul luminat în albastru. Apasă butonul rotund din josul ecranului, apoi săgeata verde din dreapta jos și, fără să mai aștepte răspuns, îl înfige la loc în buzunarul blugilor. Își pune rucsacul în spate, ia sacoșa de pânză cu toarte lungi și o pune pe umăr. Îi întinde tipului de la pupitru documentul și îi zâmbește scurt. Codul QR îi validează trecerea.

― Zbor plăcut, îi zâmbește la fel de scurt și tipul de la îmbarcare.

Nu mai zburase de vreo jumătate de an și mereu i-au plăcut ritualurile din avion și să observe pasagerii. Lumea era diferită în funcție de destinație de parcă exista profilul călătorului spre Madrid, mult diferit de cel al pasagerului ce pleca spre Munchen. Acum avea să-l studieze pe cel ce zboară spre Lisabona. 

― Avem un zbor lung, se auzi în spatele scaunului său o voce ce părea a fi a unui tată.

Studia chipurile oamenilor, dar mai ales gesturile dintre ei. La picioare își așeză cu tandrețe sacoșa de pânză și se lăsă sedus de dansul unei stewardese blonde ce-i punea în scenă repetiția unei apocalipse aviatice.

Blondă era și Corina. Sunt ok. Acum decolez. O cunoscuse în urma cu 24 de ani, în prima zi de liceu. Era toamnă, ca acum, mijloc de septembrie și în curtea liceului era o forfotă plină de hormoni. Era singura ce nu emana nesiguranță, doar un fin parfum de șampon rămânea în urma ei. O adulmecase până se prinsese că erau repartizați în aceeași clasă după ce noua dirigintă, aspră în priviri și cu o voce precum piatra ponce, strigase catalogul clasei a IX-a B la microfon:

― Sandu Corina?

― Prezent, spusese hotărâtă și urmase șirul validaților.

― Săndulescu Radu?

― Prezent, strigase și el, parcă mândru de potrivirea numelor.

Doi ani au fost doar colegi, apoi iubiți. Primii iubiți. S-au respirat, s-au mâncat, au experimentat dragostea, gelozia, dorul, sexul și, la final, după banchet, despărțirea. Asta a fost unică. Corina intrase la Medicină în București. Radu a luat calea artistică, fiind admis la specializarea Actorie/Păpuși-Marionete la universitatea din orașul lor. 

Zborul a fost lin și lung cum fusese înștiințat la decolare. A citit, a privit nori, bucăți de mări și munți întregi, a mai ațipit cu capul pe geamul oval. Vocea pilotului l-a trezit dintr-o dulce visare și a simțit nevoia să se reîmprospăteze legându-și cu elasticul de la încheietura mâinii părul lung, drept și blond, cea mai sigură armă de seducție a sa.

Despărțirea de colegii de zbor îi lăsă nemulțumirea că nu reușise să le facă profilul comun. Scoase telefonul și căută rețeaua locală. Orange își făcea întrarea în mesageria lui și îi dădea mână liberă să comunice cu Corina. Restul lumii era dat pe mute. Doar ea vibra.

Salut! Am ajuns. HF Fenix Music mă așteaptă, nu? tastă repede Radu, trăgând sacoșa de stofă ce-i tot aluneca de pe umăr. 

Avea un tricou galben banană cu o caricatură a unui marinar bătrân, blugi, sneakerși cu o talpă supradimensionată portocalie. Era bronzat, iar părul blond, des, prins în coadă îi întregea aerul de viking, fiind mult mai înalt decât majoritatea și cu un corp perfect modelat de apa mării în care petrecea câte o oră zilnic, cam 6 luni pe an. 

Da, da. Mă bucur! Cazează-te, totul e aranjat. Emoticon cu inimioară roșie.

Comandă un Bolt. 5 minute. Era cald, cu 10 grade mai cald ca acasă. Simțea o briză plăcută pe brațe și gât. Îi plăcea mirosul locului și îi ceru șoferului să-și deschidă geamul. Adulmecă orașul și forfota pestriță. Limba-i părea senzuală și prindea frânturi de fraze la opririle la semafor. Șoferul nu avea nicio curiozitate în ceea ce-l privea, așa că Obrigado! spus de Radu la final nu a avut răsunet în plictiseala lui.

Hotelul HF Fenix Music era decorat pe temă muzicală, recepția era ca un imens radio, barul avea claviatura unui pian, aproape că se simțea un DJ venit să se cazeze. Probabil că asta părea când a intrat, nicidecum însoțitorul unei prestigioase specialiste în ORL, medic francez ce participa la Congresul Mondial de Audiologie.

― Săndulescu? citi recepționera de pe pașaport și privi în monitor. A, with miss Sandu. Ok.

Aceeași dilemă mereu, ca în clasa a IX-a. Și la bac au stat unul lângă altul bucuroși că le picase romanul lor preferat, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Nu știau că urma și la ei ultima noapte de dragoste curând. Războaiele și le-a ținut fiecare în felul lui. Radu cu singurătatea și depresia vindecată ciclic prin creație. Ea cu ambiția de a fugi de acasă, de a se rupe de tot și a se reinventa ca medic. S-a tot reinventat, singura constantă rămânându-i părul blond, creț, mereu spălat proaspăt și mirosind a șampon. S-a căsătorit cu un medic mai în vârstă decât ea, chirurg cardiolog, și la scurt timp au plecat să lucreze în sudul Franței. 

Camera de hotel era premium, o certitudine a statului Corinei. Își despachetă rucsacul, iar sacoșa de pânză, mult ocrotită până atunci, fu dezbrăcată de pe cele două păpuși marionete, un El și o Ea. Radu lucrase să le confecționeze de când primise, la începutul lui august, mesajul Corinei: Vii la Lisabona să mă vezi? Am un congres. Totul plătit. 14- 19 septembrie.Voi fi singură. Putea să-l cheme și la Amara de Ialomița că s-ar fi dus să fie cu ea. Acum, iată-l la Lisabona.

Avionul Corinei, de la Nisa, trebuia să ajungă după ora 19:00, așa că avea suficient timp să exploreze Lisabona. Nu mai fusese aici și nici nu-și dorise asta vreodată. Nu știa nimic despre cultura lor, dar avea de gând să afle totul. Remarcă în oglinda din lift că avea un zâmbet tihnit pe față.

Lisabona i se așternea la picioare. Hotelul era pe o colină, exact în Marques De Pombal, un imens cerc animat în care se încheia Parcul Eduardo al VII. Din giratoriul imens cobora Avenida da Liberdade, plin cu magazine, vegetație și animație. Piatra cubică lucioasă de pe trotuarele abrupte promitea un drum interesant. Oamenii îi păreau plăcuți, veseli, vorbăreți, iar melodia portughezei stradale îi pria. Era atent să descompună sunetele pentru a surprinde alte asemănări cu româna. 

Telefonul vibră și era convins că era Corina, ce voia să-și anunțe plecarea de acasă. Sorry, nu vin azi. Charlotte, cea mică, a făcut febră mare și nu o pot lăsa așa. Bucură-te de oraș. Vin mâine. Te pup. Și mâna i se crispă pe telefon. Nu răspunse. 

Încercă să-și reia starea de dinainte, Așadar, Olá, meu nome é Radu. Suna la fel. Se destinse. O patiserie pe un colț de stradă l-a sedus. Nu era niciodată hotărât ce să mânânce, așa că ceru cinci feluri de produse și o cafea. Masa de pe trotuar îi oferea o perspectivă animată spre vânzoleala colorată a trecătorilor. Se desprinse apoi de zona turistică, escaladând și coborând abruptele străduțe, până ajunse într-o zonă studențească. Acolo bău cea mai bună cafea din viața lui.

În fond e doar o zi. Un copil bolnav. Dar și tatăl e medic, nu putea rămâne el? gândea și se dovedea că sneakerșii cu talpă supradimensionată nu sunt deloc prietenoși cu străzile abrupte ale Lisabonei. Exploră zona de vest. Urmărea tramvaiele galbene cotind și scâncind la urcare. Ajunse pe o terasă urbană, suspendată peste oraș, de unde avea o perspectivă amplă asupra citadelei. Mult în dreapta zărea fluviul, iar albastrul lui îl destinse. Mâine dimineață mă duc să văd oceanul până vine Corina. Acest gând se conectă cu mâna ce-i scrise mesajul: Cum te-am așteptat 20 de ani, te mai aștept o zi. N-o să mor. Lisabona e o companie minunată! Emoticon față zâmbitoare.

Nu băgă de seamă că până la apusul soarelui telefonul nu mai vibră. Colindă străzi înguste, întortocheate. Intra în fiecare bar ce-i părea interesant și se împrietenea cu alcoolul, iar toate conversațiile curgeau. Lisabona este orașul care știe să te îmbete cel mai bine. Mici ferestere în perete, un fel de McDrive, de unde luai orice băutură cu 5 euro. Caipirinha alternată cu Caipiroska părea o rețetă perfectă. Lumea petrecea pe stradă. Era un fel de Vama Veche în pantă. 

Pe la ora 2, mare parte din baruri se închideau și, cu vagi frânturi de realitate, înțelese că era praf. Gesturile scurte de bețiv executau planul de avarie. Telefon. Bolt. Hotel. Somn.

Dimineața-i fu prânz, iar durerea de cap egală confuzia în care se afla. Corina-l anunțase scurt că nu ajungea nici azi. Niciun emoticon nu îmblânzea vestea. La început a simțit furia dublând durerea de cap, dar după duș, se calmă. Când trase draperiile, o lumină plină descoperi camera de hotel răscolind mirosul mahmurelii. Se simți privit de cele două marionete ce stăteau frumos agățate de spătarul unicului scaun din camera de hotel. Undeva, între el și păpuși era o lume de reproșuri ce pătă mocheta neagră imprimată cu cheia sol, cu o notă gravă de do de jos.

― Haideți cu mine să vă arăt Lisabona, le spuse cu voce tare marionetelor și le așeză iar cu tandrețe în sacoșa de pânză. 

Hoinări pănă la cafeneaua ce îl îmbie cel mai mult cu mirosul. Comandă trei cafele și, pentru că fata de la casă se uită mirată la el, își așeza marionetele pe două din scaunele libere de la masa de pe trotuar. Când îi aduse comanda, fata zâmbi copilărește și, cu degetele lungi, Radu îl mânui pe băiat și-i făcu o reverență. Fata aplaudă punându-și tava sub braț. Radu, după ce bău pe nerăsuflate una dintre cafele, luă și a doua marionetă și începu un joc de seducție suav între cele două personaje. Bucuria fetei îi alungă și mahmureala și gândul că fusese abandonat într-un colț de lume. Aplauzele s-au înmulțit și de la ceilalți clienți. Trecătorii îl încurajau să continue, ba chiar, de la balcoanele mici de deasupra și din fata cafenelei ieșiră vecini curioși să vadă de unde hărmălaia.

Radu nu se mai oprea din jocul său, cu umerii aduși peste povestea ce se năștea între cele două marionete. Când ridică privirea spre spectatori, fu surprins de o mulțime zâmbitoare ce-l aplaudă în forță. Se simțea copleșit. Acea energie îl hrănea mereu în clipele de epuizare, de alunecare. Mulțimea se risipi fericită în fața timidității lui. Bău pe nerăsuflate cafelele rămase. Ceru nota, dar fata îi dădu o îmbrățișare caldă. Nu știe engleză, la fel cum nici el nu știa portugheză. Și-au mulțumit mut din priviri. Cu sacoșa pe umeri și cu cele două vedete în ea, plecă să descopere partea de est a orașului. Oriunde se oprea, își punea marionetele în diverse povești inventate. Public era peste tot, iar dacă juca în locuri pustii, jucându-se chiar cu lumina soarelui ce-i crea o lume prin umbre, tot se strângea o mână de spectatori. Surprins a fost să găsească bani în sacoșă. Îi numără și erau peste 150 de euro în bancnote de 10 și 20. 

Telefonul nu a vibrat toată ziua. De fapt nici nu s-a gândit la el, la Corina. Se revăzuseră la începutul lunii iunie, când colegii care în vremea liceului nu fuseseră prea populari, s-au organizat într-un grup pe Facebook și iute s-a pus la cale întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Surprins a fost să o vadă adăugată în grup pe Corina. Mai surprins a fost să vadă că nu își schimbase numele după soț, celebrul chirurg cardiolog Paul Dragomirescu. Corina nu avea profilul public, așa că nu a putut să privească pe gaura cheii în viața ei. Nu avea fotografie de profil, dar își imagina că nu se schimbase prea mult. Așa și era. Când a revăzut-o în curtea liceului, în acea sâmbătă dimineață, ar fi vrut să o apuce de talie, să o răsucească de două ori în aer și să o sărute pe ureche, exact cum făcuse timp de doi ani în adolescență. Corina era neschimbată, doar finețea Franței îi ridica nota de mister la un nivel aprope divin. Au urcat în vechea lor clasă de la etajul doi, s-au așezat în bănci. Diriginta a strigat catalogul și de abia când au ajuns la litera S, atunci l-a privit și ea, exact când s-a ridicat să spună Prezent-ul ei, urmat de Prezent-ul lui. Au rămas în picioare amândoi, suspendați peste cei 20 de ani trecuți, privindu-se ca și cum atunci își aminteau unul de altul. Prezentul nu mai era acela iar privirile lor dizolvară emoția. Vremea nu înmuiase sufletul dirigintei care, cu vocea la fel de aspră, a zis:

― Sandu și Săndulescu, stați jos!

Colegii au aplaudat. Nimănui nu-i mai era frică de ea. Se gârbovise, se pensionase și se asprise și mai mult.

După cursul festiv, au mers la o cafea, au vorbit mult, blând unul cu altul. La petrecere au fost nedezlipiți și au plecat împreună în camera de hotel a Corinei, unde s-au iubit, s-au respirat, s-au mâncat până-n zori.

― O să-ți scriu, a fost promisiunea ei. 

Și i-a scris mult. Și l-a chemat la Lisabona. Și el s-a dus. 

Sneakersii cu talpa supradimensionată îl omorau la mers. Nu știa ce fusese în capul lui să-și ia încălțări noi într-un nou oraș. Provincial, gândi el despre el. Ajunsese în capătul unei străzi al cărei trotuar era format din trepte, zeci, sute de trepte. Strada se termina deasupra orașului iar tălpile-i ardeau. Se descălță și privi panorama Lisabonei printre degetele de la picioare, ca un copil. O briză îi domoli dogoarea din tălpi iar piatra din trotuar se dovedi a fi mai prietenoasă în comparație cu talpa sneakerșilor săi. Îi vârî în sacoșa de pânză, o puse pe umăr și porni la pas cu cele două marinonete. 

Hoinări desculț. Mâncă pe stradă bacalhau într-o pâine rustică cu cartofi, ceapă și ou rondele, cel mai bun sandviș mâncat vreodată. Se făcuse târziu. Îi obosiseră mâinile de la marionete și picioarele de la atâta mers. Investi banii primiți în acea zi într-o pereche de sandale braziliene și le puse și pe ele tot în sacoșa de pânză.

Era foarte târziu când ajunse la hotel. Agăță marionetele pe spătarul scaunului, făcu un duș și se culcă. Spălă de pe tălpi semnele suferinței. Nimic nu anunța venirea Corinei a doua zi.

Telefonul nu a mai vibrat următoarele două zile. Avea deja program de mers cu marionetele, își făcuse prieteni la cafenele, restaurante, patiserii, la magazinele de pielărie. Lisabona era scena lui și tot ea era publicul. Câștiga zilnic între 120 – 160 de euro. Era surprins de succes și asta îi dădea un sentiment cald, la fel cum îi dădeau în tandem Caipirinha alternată cu Caipiroska. 

Veni și ziua în care trebuia să facă check-out din minunatul hotel HF Fenix Music. Avea avionul la 9 seara și o zi la dispoziție să se despartă de noii prieteni, de public, de căldura acestui oraș fantastic. Își strânsese bagajul, se încălță cu noile sandale, puse marinonetele în sacoșa de pânză și părăsi camera de hotel cu sneakerșii cu talpă supradimensionată încuiați în seif.

Porni prin oraș cu rucsacul în spate și părul încă ud lăsat liber. Briza dinspre fluviu îi aduse aminte că nu văzuse oceanul. Ce scăpare, își zise. Își bău cele trei cafele la cafeneaua unde avusese primul spectacol. Fata îl aștepta în fiecare zi acolo. Simțea că l-ar fi așteptat și zilele următoare și, dacă nu ar fi apărut, ar fi fost o mare dezamăgire pentru ea. Dezamăgirea asta o simțea și el, că nu a apărut Corina. Nu voia să-i facă asta, așa că se hotărî să rămână. Va reveni mâine dimineață, dar azi va vedea oceanul.