Povestire scrisă de Eduard Pandele, apreciată de Florin Iaru la atelierul de scriere creativă, primăvara 2016. Tema: povestire dintr-o singură frază.
Suflet de fiară din fier se-nfioară cântec de jale și zale în cale când fierul mândru șuieră hâtru duhu-ți învolb în sânge și colb suflet de fiară azi râcăie iară gheare și colți crâncene bolți pântec descântec cântec descântec continuă ea monoton, buzele șuierând psalmodia în timp ce ochii priveau împrejur la norii din zare, înnegurați și răi, fier de izvor scrâșnet și dor vină la mine osul din tine, cântă ea așteptând să audă copitele unui anume cal purtând un anume călăreț, zboară tu fiară pe vânt de vară vină în teacă de albie seacă în guri de babe reci și hâlcave babe jilave, potcoave pe care nu le putea auzi încă, dar care veneau, ascunse în galopul sutelor de perechi nefirești de cai vii și călăreți morți, oștire groaznică și de neînlăturat care subjugase deja Regatul Vlăsiei și acum începuse a urca munții, arzând satele răzlețe și ucigând fiară și om așijderea, sau chiar fiară și om aievea, căci ce era ea dacă nu fiară și om laolaltă, dar în nevoia cea mare toate se răsturnaseră, ciobanii îmbrăcaseră blană și colți și ochi și miros de lup sub care își păstraseră mintea de om și ura nesecată față de veneticii care le întinau pășunile, prisăcarii se topiseră sub blănuri de urs lipite cu miere amestecată cu sânge, ceata ei de țărani aștepta acolo jos, ascunsă sub blănuri de vulpe, de berbec, de iepure, de nevăstuică, sub piei de bour, sub scuturi de bușteni, de scoarță sau de ferigă, așteptau ca ea să-și încheie țesătura de cântec, ca o prinzătoare ascunsă de data asta nu sub pașii dușmanilor, ci deasupra lor, deasupra lui, a călărețului cu sabie de argint viu, pe care acum ochii ei de fiară îl vedeau, fire de argint legându-l de fiecare dintre leșurile care călăreau alături de el, paing în mijlocul plasei sale, vină tu fiară pitită-n ocară eu te-oi ucide și te-oi închide la mine-n mine fără de tine, buzele continuau să cânte în timp ce aripile ei de balaur țineau calea soarelui și călărețul care murise și-apoi se trezise o văzu în sfârșit și repezi herghelia spre ea, caii năuci și înspumați galopând orbește sub călăreții lor, hoituri, stârvuri, topoarele lor retezând brazii, plugurile lor despicând pământul, oasele lor clopoțind unele de altele, legate de argintul viu al sabiei în mintea căreia încerca să ajungă prin cântec, cântec descântec arză tu pântec flacără rară-n mine pogoară scuipă ea durere și flăcări, plonjând drept către inima oștirii morților, către argintul viu care acum se retrăgea din fiecare stârv, lăsând oasele să cadă de pe caii rămași fără stăpâni în timp ce vântul îi șuiera sub aripi și ea cădea iute, abrupt, repezindu-se ca o piatră către călărețul care se învelea în sabia de argint ca într-un scut, dar era prea târziu, flăcările îl ardeau și caii îi fugeau și leșurile se risipeau sub năvala fiarelor, bourii, urșii, lupii, berbecii, vulpile ei loveau și mușcau și sfărâmau oasele ca să nu mai învie niciodată, fiară balaur ce răsuflă aur topește iele bune și rele răsuflă ea cu greutate, încercând să încheie în timp ce lancea de argint îi pătrunse în piept și cântecul se opri și pielea de balaur îi alunecă de pe umeri, lăsând-o rece în soare, dar atunci se auziră vocile tuturor fiarelor laolaltă și țesătura de cântec se prăbuși deasupra călărețului strivindu-l, chingă răsunet gheață și tunet suflet de fiară în hău te coboară, iar la adăpost de argintul viu Ana cea mică se înveșmântă la rândul ei în balaur și topi lancea care o înghețase pe Ana cea mare, apoi se așeză deasupra ei, învelind-o în foc și aur, și o așteptă să învie, căci prețul fusese plătit și neoamenii trimiși pe tărâmul celălalt.
