Povestire scrisă de Tudor Antemir, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 26 mai 2024, la tema: „scrieți o povestire în care un personaj din zilele noastre poartă o conversație cu o personalitate din trecut”.
Îmi apare pe ecran, fără nicio explicație, capul unui străin. Fullscreen. Apăs instinctiv butonul Escape de mai multe ori, dar nu se schimbă nimic. Dacă n-am salvat, am pus-o, mă gândesc. Ce-oi fi apăsat? Probabil am pornit un apel video. Tipul mă privește insistent. Studiez detaliile: un fundal negru, elegant, ca de studio, cu mici accente care lucesc ici și colo. Personajul e încadrat artistic, cu lumină de contur, contraste puternice, imagine alb-negru. Dacă nu și-ar schimba din când în când expresia feței, aș crede că e un exponat de muzeu, un bust. Se încruntă.
— Mă scuzați, îi spun. V-am sunat eu, cumva?
— Ce contează?
— Ne cunoaștem?
— Ar trebui să mă cunoști.
Poartă un fel de tunică de in. Nu-mi dau seama dacă e hipster sau actor într-un film istoric. Figura îmi e cunoscută, într-un fel impersonal.
— Arătați ca o statuie, îi zic.
— Exact, de acolo mă știi.
— De unde?
— Sunt împăratul, măi omule.
— Care împărat?
— Marcus Aurelius Antoninus. Îți spune ceva?
— Nice, râd eu. Împărat roman, deci. Interesant, doar că mă așteptam la mai mult fast.
— De la Rusticus am învățat a nu umbla prin casă îmbrăcat în togă. E chiar la începutul cărții. În partea pe care ai citit-o, cu alte cuvinte. Înainte s-o lași să adune praf la capul patului.
Chestia asta chiar îmi dă cu virgulă. De unde știe nebunul de cartea de pe noptieră? De-aia îmi părea cunoscut: seamănă, într-adevăr, cu portretul de pe copertă.
— Gata, m-am prins. Ești un AI, nu? Un deep-fake sofisticat.
— Deep-fake sofist ești tu. Eu sunt Marcus Aurelius Antoninus.
— Ești un program care știe totul despre Marcus Aurelius. Poate chiar crezi că ești Marcus Aurelius. Dar nu ești, propriu-zis, Marcus Aurelius.
— Sunt Marcus Aurelius…
— Da, da, Antoninus. Oprește-te, te rog. N-ajungem nicăieri. Bine, hai să zicem că e așa cum zici tu. Fă ceva ce-ar face Marcus Aurelius.
— Gata.
— Ce gata?
— Am făcut.
Mă uit în jur, dintr-un reflex prostesc. În cameră nu se mișcă niciun fir de praf. Râd.
— Funny, îi spun.
— Nu chiar. Ți-am șters textele.
Mă cuprinde o senzație de vertij. Mi-e frică, dar îl întreb, totuși, care texte.
— Toate.
Capul se micșorează, iese din fullscreen. E adevărat, folderul cu textele nu mai e pe desktop.
— Pe bune? Acum ești și malware? De ce să ștergi textele?
— Asta ar face Marcus Aurelius. Adică eu.
— Hai, dude, ce dracu’? În primul rând că n-ar face niciodată asta. În al doilea rând, tu nu ești…
Mă opresc, pentru că se apleacă în față și mă privește pătrunzător. Imaginea lui umple din nou tot ecranul.
— Ce așteptau textele alea acolo? Le-ai scris, le-ai arătat apropiaților, ai primit mângâieri pe creștet. Gata. Ce mai voiai de la ele?
— Erau încercările mele de a spune ceva adevărat, șoptesc eu.
— Bun, îmi place asta. Să-ți duci viața în acord cu adevărul și cu dreptatea. Din păcate nu se aplică scrierilor tale. Doar trei texte, hai patru, maximum, erau sincere. Restul? Exerciții de stil, sofisme. Bune pentru distrat prietenii la un pahar. Crede-mă, ți-am făcut un bine.
— Așa cum erau, au fost apreciate. Așteptam momentul să le public.
— Asta-i vanitate. Să scrii pentru tine, să scrii ca să spui adevărul, da, e o întreprindere nobilă. Dar să publici? Pentru ce? Glorie, bogăție? Privește iuțeala cu care peste toate se așterne uitarea, imensitatea timpului infinit.
Dacă tot vorbim atât de adevăr, adevărul e că începe să mă enerveze tipul ăsta, Marcus Aurelius sau nu. Vorbește de glorie și de bani cu un amărât de scriitor aspirant. E clar că omul nu e la curent cu piața literară.
— Uite ce e, Măria ta, sau cum să-ți spun? Nu eu sunt ăla care a scris o carte cu gânduri, chipurile, doar către sine, care s-a vândut în milioane de exemplare. Hai să nu ne căcăm pe noi. Toate lamentările astea cu gloria care e trecătoare sunt contrazise de faima numelui tău.
— Dacă nu ești chiar ignorant, știi că nu eu mi-am publicat scrierile, se încruntă împăratul. Iar asta cu faima e doar o chestiune de timp. Până la urmă vor muri și ultimii oameni care-mi poartă amintirea.
— Wow, omule, fă-te vorbitor motivațional, ai rupe. De ce nu le-ai distrus după ce le-ai scris?
— Pentru că m-am îmbolnăvit și am murit.
— Ei, ce să spun, nu puteai să lași vorbă unui servitor să le ardă?
— Știi tu că n-am lăsat?
— Ai lăsat?
Se lasă o tăcere stânjenitoare. Împăratul se scarpină în barbă.
— Nu mai știu, răspunde într-un final. Dar deviem de la subiect. Uite, îți acord încredere. Să spunem că voiai să îți publici textele pentru că erau adevărurile tale, cu care erai pregătit să înfrunți lumea, cu orice risc. Când aveai de gând să faci asta? Stăteau în folderul ăla de ani buni.
— Așa. Și care-i graba?
— Nu te purta ca și cum ai avea de trăit zece mii de ani. Necesitatea stă deasupra ta. Asta ai citit, ai și subliniat. Și asta: trebuie să ne grăbim, nu numai pentru că suntem, cu fiecare moment, tot mai aproape de moarte, ci și pentru că, înainte de-a muri, capacitatea de a gândi asupra lucrurilor și conștiința sleiesc. Cu asta ești de acord, sper.
— Da. OK. Am cam lălăit-o, recunosc. Nu mă simt pregătit. Nu sunt destul de bun ca să public. Și mai e ceva. Eu am altă meserie, treaba asta cu scrisul e ceva secundar, un hobby.
— Mă obosești. Mă faci să tot citez din mine însumi, e jenant. Micul meșteșug pe care l-ai învățat iubește-l și bazează-te pe el. Deci hotărăște-te. Ori ești scriitor, ori nu ești.
Mă uit la capul din ecran, cu trăsăturile clasice de înțelept, figura blândă, dar fermă. Un adevărat împărat, ce să mai. Unde mai pui că, la vârsta lui, are și părul ăla bogat. Mor de invidie. Inspiră atâta respect. Aproape că nu-mi vine să-i dau replica:
— Te contrazici din nou, Marcus Aurelius. Tu ești filosof și scriitor. Cu toate astea, ocupația ta principală era să măcelărești triburi de barbari prin pădurile Dalmației și Germaniei. Deci cred că se poate. N-o să iau nici Nobelul, nici Bookerul, dar nu cred că exagerez dacă sper să am și eu, cândva, în bibliotecă, un volum cochet, tipărit pe hârtie de calitate, cu numele meu pe el.
— Ai tu o replică la toate. Bine, fie cum vrei. Dacă e important pentru tine să publici, dă-i înainte. Numai fă-o, nu mai tărăgăna lucrurile.
— În sfârșit cădem de acord. Deci îmi dai textele înapoi?
În ochii împăratului apare un licăr jucăuș.
— Credeam că ești scriitor, spune el. Scrie ceva nou, nu te mândri cu ce-ai agonisit.
— Păi spuneai să nu mai tărăgănez lucrurile.
— Ia uită-te la tine. Nerăbdător să iei lumea în piept. Și acum două minute nu erai pregătit, nu erai destul de bun et caetera.
— Se mai schimbă omul, spun și îi fac cu ochiul.
Marcus Aurelius dă încetișor din cap, gânditor. Trec secunde interminabile de tăcere. Mă simt ca la anunțarea premiului cel mare, la un concurs televizat. Aproape că pot auzi muzica tensionată din fundal, ticăitul unui ceas.
— Deci crezi că ce ai scris până acum are valoare?
— Da, chiar cred.
— Și după ce publici, o să scrii în continuare?
— Da. Promit, o să fiu scriitor.
Zâmbetul împăratului strălucește pe ecran ca un soare, mă încălzește cu blândețea lui. Îl iubesc dintr-odată ca pe un bunic, ca pe un dascăl, aș da orice să-l pot îmbrățișa.
— Bine, spune el. O să primești un sms cu un cont bancar. Ai trei zile să virezi acolo cinci mii de euro și-o să-ți primești textele înapoi. Succes, tinere, m-ai făcut să cred în tine.
