Povestire de Sorana Chiru, aleasă de T. O. Bobe la Creative Writing Sundays pe 17 ianuarie 2016, la tema: „o povestire pornind de la tabloul lui Grant Wood, American Gothic”.
„Plec la ai mei câteva zile. Nu știu când mă întorc. Poate ar fi o idee bună să nu ne mai vedem o vreme.”
Ana îi răspunsese imediat. De trei ore, de când îi scrisese, primise de la ea mai bine de zece mesaje și și mai multe apeluri. Nu voia să răspundă, n-ar fi știut ce să spună. În plus, conducea, șoseaua era aglomerată și ningea puternic. O convorbire cu ea ar fi riscat să-i distragă prea mult atenția. „De parcă mai contează,” se gândi.
Când ajunse în orașul natal, era aproape întuneric. În mașină era cald și i se făcuse somn. În cartierul în care copilărise, înaintă cu grijă pe strada îngustă, pe care zăpada se așternea în continuare. În dreapta, gardul cimitirului, din beton vopsit în alb, aproape se confunda cu aerul încărcat de fulgi mari, pe care vântul îi sufla în diagonală, peste casele de pe cealaltă parte de stradă. Majoritatea erau case mari, cu etaj și cu ferestre înveselite de luminițe care clipoceau multicolor în întunericul care se lăsa peste oraș.
În bucătărie era mai frig decât în mașină. Soba era abia călduță și casa părea pustie. Se auzea doar radioul. Tatăl său nu știuse niciodată să prindă vreun post, nici volumul nu-l potrivea cum trebuie. Rezulta un veșnic fâsâit în surdină, care îi crea o stare de iritare.
— Unde e Anuța?
Mama intrase cu un lighean plin de cârnați în brațe. Îl lăsă pe un scaun, se șterse pe mâini cu șorțul și se apropie de fiul ei. Îl cercetă atent câteva clipe. El observă pe fața ei o cută nouă, între sprâncene.
— Nu a putut să vină, a mers și ea la părinții ei.
— Și ce, nu puteați veni aici amândoi și după aia să mergeți dincolo tot împreună?
— Mamă, nu avem decât trei zile de concediu, nu putem alerga jumate de țară.
— Nu știu ce fel de serviciu e ăsta, cu trei zile de concediu de sărbători.
— Puteam să ne luăm mai mult, dar mai avem mult de treabă până la sfârșitul anului.
Se așeză pe un scaun lângă cel pe care era ligheanul cu carne.
— Ți-e foame? Mănânci ceva? Tocăniță de cartofi, noi ținem post.
— Da, mănânc, săru’mâna. Mă duc să bag mașina în curte înainte.
Deschise larg porțile și ieși în stradă. Mașina nu se răcise încă. Urcă la volan, dar nu porni motorul. Scoase o folie de medicamente din buzunarul portierei. Băgă o pastilă în gură, dar nu reuși să o înghită, așa că scotoci după o sticlă de apă pe scaunul din dreapta. După ce simți capsula alunecând pe gât, porni motorul și băgă mașina în curte. Închise porțile, își luă lucrurile și merse în casă.
— Eu tot n-am înțeles ce muncești tu acolo, îi zise tatăl imediat ce intră în bucătărie.
Pusese ligheanul cu cârnați pe bufet, se așezase la masă și mânca deja. Se așeză și el, fără să răspundă. Mama îi puse și lui o farfurie de tocăniță în față.
— Ce faci tu acolo toată ziua?
— Lasă, tată, nu contează prea mult.
— Uite la băiatul lui Marcel, e domn profesor. Merge la serviciu câteva ore pe zi, are un salariu bunișor și mai câștigă și din meditații. S-a însurat anul trecut, știi? Acum așteaptă un copil. Și e mai mic decât tine. Tu faci 40 de ani și nu ai niciun căpătâi. Nici nu știu ce să-i spun când mă-ntreabă ce faci.
— De ce trebuie să-i spui ceva?
Mama dădu drumul la apă și se apucă să spele niște oale. Vreme de câteva minute nu se auzi decât zgomotul făcut de email lovindu-se de chiuveta din fontă. Când termină de spălat și închise apa, tatăl continuă.
— Pentru voi ne mai ținem noi să muncim, măi, tată.
— Pentru care noi?
— Pentru tine și Anuța.
Mama oftă și ieși din bucătărie. Tatăl se aplecă peste farfurie și strânse resturile de tocăniță cu o bucată de pâine. Îi privi chelia plină de pete maronii și deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi și, în loc de asta, se șterse la gură cu un șervet. Se ridică apoi, strânse farfuriile, le puse în chiuvetă și dădu drumul la apă.
— Lasă că le spală maică-ta. Hai în casă, la televizor.
În sufragerie, mama așeza cadourile sub brad.
— Ia-ți gențile din hol și du-le sus, la tine, că stau în drum, îi spuse femeia.
Se întoarse pe hol, își luă bagajele și urcă scara îngustă. În cameră era parcă și mai rece decât în restul casei. Puse geanta de voiaj lângă ușă și pe cea de laptop, pe pat. Scoase laptopul și îl așeză pe masa de lângă fereastră. Deschise clapa și întinse mâna către butonul de pornire, dar se răzgândi. Îl închise și puse telefonul deasupra lui, fără să-l verifice. Nu voia să vadă nici câte apeluri ratase, nici câte mesaje primise. Se așeză pe marginea patului și scoase dintr-un buzunar al genții de laptop o scrisoare medicală și o citi nici nu știa pentru a câta oară. Tresări când mama intră în cameră.
— Uite, asta e pentru Anuța, îi întinse mama un pachet legat cu o fundă puțin strâmbă.
El privi lung la mâna mamei întinsă către el și spuse abrupt.
— O cheamă Ana. Și nu mai suntem împreună.
Femeia se așeză pe pat, lângă el.
— Ce vrea să însemne asta?
Îl privi fix. Cuta dintre sprâncene i se adâncise și colțurile gurii îi atârnau în jos.
— Ne-am despărțit.
— De ce? De ce nu poți și tu să păstrezi o fată?
— Nu știu, mamă. Oi fi defect.
— Nici nu știi ce greu îmi vine când mă întreabă tanti-ta Nina când te însori. Ne amărăști sufletul. Toți bărbații de vârsta ta au o familie și un rost în viață.
— Poate dac-aș muri v-ar fi mai simplu. N-ar trebui să mai dați atâta socoteală despre ce și cum fac sau nu fac.
— Ce prostii zici tu oare? Ia să te las să te odihnești și mai vorbim dimineață, că văd c-acuma nu-i chip cu tine.
Mama ieși din cameră, iar el se întinse pe pat. Se simțea obosit, chiar avea nevoie de odihnă. Fără să dea cuvertura deoparte, se făcu covrig, și-și puse o mână sub cap. Încercă să adoarmă, dar nu reuși nici după ore bune. La un moment dat în noapte, își dădu seama că îi e indiferent dacă adoarme sau nu. Deschise ochii și privi lucrurile atât de cunoscute, luminate de instalația de brad și de felinarul de pe stradă, ca în copilărie. Știa că dacă s-ar fi uitat pe geam, ar fi văzut mașina în curte, strada plină de zăpadă necurățată și, peste drum, cimitirul. Rămase cu ochii deschiși, privind luminițele care pâlpâiau colorate în fereastră.
