Povestire scrisă de Violeta Urdă, apreciată de Lavinia Braniște la concursul trimestrial de povestiri – „de departe preferatul meu din tot ce-am citit. În primul rând pentru umorul nebun al dialogurilor și naturalețea cu care e scris textul. Am remarcat, de asemnea, o bună stăpânire a limbii române, inclusiv în formele ei regionale, și plăcerea de a folosi limba ca material, adică cerința numărul unu pentru a deveni un foarte bun scriitor.”
Ca-ntr-un cortegiu funebru, Guţă Glonţoiu şi maică-sa, Puica Puşcalău, se întorceau agale de la groapa de gunoi – un morman fumegând asemeni unui jertfelnic, pângărit de resturi din plastic, cioburi de sticlă şi bălegar uscat. Soarele încă blând al toamnei le mângâia spinările blănoase, presărate ici-colo cu câte o pecingine rozalie ori cu smocuri lipicioase, împodobite cu ghimpi. Sătui de cotrobăit după resturi de mâncare, cu burţile supte, se îndreptau abătuţi spre păduricea care împopoţona dealul ce ducea în cătun. Pe măsură ce se afundau în tufişuri, un geamăt surd se desluşea tot mai clar.
— Olelei, Griguţă! Bre, n-auzi? Picai, bre…
— Pi cai?! Cari cai? Visăzi, ăi, cai verz’! Io am baut şî tu te-i îmbatat…
— Nu, bre, picai în bălării… Olelei, spinarea mea!
— Ăhă, sî hii tălicî sănătos, di când oi fi chicat, cî-i soarili la namiazî…
Cei doi flăcăi tomnateci, două principate unite într-ale băuturii, moldoveanul Griguţă Puşcalău şi olteanul Puiu Glonţoiu tocmai se treziseră oleacă turmentaţi şi tare oropsiţi, după un chef la Picnic, în Frunziş – sătucul de pe costişă.
— Ioti şî cânii! Bre, da’ ş-aiştia-s amărâţi. N-or fi găsât nica di baut… pi uscăşiunea’ iasta…, of, of, of, zise Griguţă plin de compasiune, înghiţind des în sec şi umezindu-şi cu salivă gâtlejul aflat în plină secetă.
Alături, fără să rezoneze la ofurile învăpăiate ale tovarăşului său, Puiu dârdâia din tot trupul cel bine lucrat pe la praznice şi parastase. Ca doi majordomi, Guţă şi Puica se aşezară la picioarele înşosetate, cu aromă înţepătoare de gogoşari în oţet. O mireasmă turbată de tocăniţă de ceapă şi varză acră se ridica îmbătător de la subsuorile stăpânilor tolăniţi în mormanul de frunze putrede – veritabilă conservăraie de toamnă, un regal olfactiv ce le stârnea simţurile hămesite.
— Griguţă, ia-ţi, bre javra d-aci, că-mi linse toate picioarele…
— Hă, hă! Da’ şi, bre, ţî-i teamî sî n-o vezi leşânatî?
Puica se ridică în grabă, spăşită parcă după lezmajestatea înfăptuită, trântindu-se ceva mai încolo, cu botul sprijinit pe unul din bocancii scâlciaţi ai excelenţei sale. Cu fatalitatea atârnând de coadă, Guţă căuta şi el, adulmecând în tufe bocancul pereche. După un timp se ivi triumfător numai cu talpa desprinsă, trofeu jertfit pe altarul foamei…
Puiu, dintr-odată înflăcărat, smulse bocancul de sub privirea mirată a căţelei şi îl azvârli după vinovat cu toată puterea lui de suveran mahmur.
— Bre, dacî aruncarea cu bocancu’ era probî olimpicî, apîi sî ştii cî erai diparti acuma! nu se putu abţine Griguţă.
Păgubitul începu să gesticuleze disperat, fluturând o şosetă soioasă cu o gaură franjurată în loc de monogramă (însemn monarhic incontestabil) şi împrăştiind astfel miasme ameţitoare peste supuşii cu boturile în vânt. După ce asistase neputincioasă la evadarea ocnaşilor, şoseta se prăbuşi ca o Bastilie, către sfârşitul oraţiei, mai-mai să-l prindă sub ruine pe împricinat.
— Olelei, pui de căţea, ce-mi făcuşi, mânca-te-ar turba?! Rămăsei desculţ!
— Lasî, bre, do’r nu voiai sî ţî-l licheascî, spuse Griguţă împăciuitor, zâmbind pe sub mustaţă în timp ce-şi răsfira în evantai degetele transpirate de la picioare. Şi atâta pagubî, cî nu te-i născut încalţat şî nişi dincolo nu-ţ trebi nişiundi! Cî n-oi fi aşa nesâmţât sî intri cu bocanşii în inima raiului, iar în iad oricum stai discalţat, cî-i dogorealî…
— Muicăă, mă-ntreb cum mă pricopsii eu cu aşa o pacosteee, cu ce greşii eu, muică, în viaţa asta? continuă să se vaiete Puiu, mai abitir decât o bocitoare cu stagii de perfecţionare în domeniu.
— Păi, adâ-ţ’ aminti, când am găsât-o pi sarmana mă-sa aproapi ‘necatî-n boascî, în pivniţî la hoţomanu’ ila di Fani Picnic, ş-am botezat-o în şinstea ta, nipricopsâtuli. Apâi ăi uitat când te-o spurcat cînili lu’ Juveti (cî, deh, te-o fi luat drept stâlpu’ infamiii) ş-o apărut dânsa sî-ţi salvezî onoarea di l-o muşcat di coadî, draga di ie… P’ormî, când l-o fatat pi ista mit’tel, cari te-o adoptat pi tini, mari şî prost, cî parcî te-o mirosât saracu’ cî nu eşti chiar câinos la inimî, numa’ ti prifaşi câteodatî… Iaca, aşa te-i pricopsât, ingratuli!
O sugestivă căutătură pe sub sprâncene încheie retrospectiva gen pledoarie. Puiu încă pufnea încrâncenat.
— Nea, cuciu, nea, cî lu’ tac-tu nu i-s tăţ’ boii-acasî, îi lipsăşti unu’ încalţat…, mai spuse Griguţă, ademenindu-l la el pe acuzat şi ciufulindu-i prieteneşte blana încâlcită, după care îşi punctă definitiv ocara:
— Nu ţ-ar hi ruşâni sî ti jăleşti, când atâţa copchii din lumea iasta mor di săti şî n-au chicăturî di nica?!… Măi băieti, da şi arşâţî!… Pfii, aşa o fi şî-n iad?
— De unde să ştiu eu, bre? Ce, fusei colea? zise Puiu, ceva mai înmuiat.
— Era o întrebari retoricî, bre!… Da’ tu n-ai di un’ sî ştii, cî n-ai seralu’ la fărî frecvenţî… Tu, cu cinzaca şî secărica, la cursuri di zî şî di noapti. ‘Jeaba ţ-am tot cântat, „mai puni şî tu mâna pe-o carti serioasî”…
— Ia nu mă mai cicăli, bre, că nici ţie nu-ţi fuse de mare folos şcoala aia – îndrăzni să riposteze cam cu jumătate de gură Puiu – că tot în Frunziş rămăseşi, să tai frunze la câini.
— Îhî, adivarat, bre, da’ macar am abonament la bibliotecî…, îi râse în nas Griguţă. Cî di copchil mi-am dorit sî ma fac bibliotecar, ca Fani Picnic, sî orânduiesc cărţâli pi tejghe şî sî-i văd pi muşterii cum şitesc pânî cad sub masî… Ăhă, tu şi crezi, bre, uşor îi sî hii mânuitor di sticli?…
Puica privea nedumerită, nepricepând băşcălia cărturărească a celor doi, unul mai citit ca altul.
La o aruncătură de bocanc distanţă, cu o doză nefirească de optimism, excomunicatul Guţă săpa de zor, stârnind un vârtej de frunze moarte şi bulgări de pământ.
— Şi cauţi, bre zghihuituli? Frun proiectil ori moaştili sfântului Nica?…
Nimicul, canonizat sfânt şi alintat „Nica”, era protectorul omniprezent în viaţa celor patru: „nica ieri, nica azi şî nica mâni, acum şî pururea în beci…”, după cum zicea şi acatistul compus de Griguţă. Dar iată că, acolo unde licăreşte speranţa, se iveşte minunea. Un lătrat vârtos îi trezi pe toţi la viaţă şi ceva lucios le luă ochii dintr-odată. Cu mâinile tremurânde şi răsuflarea tăiată, Puiu apucă obiectul, ştergându-l pios cu mâneca de resturile de ţărână.
— Mai ghini dă încoaşi, sî nu-i explodez’ în faţî, cî tu eşti cam trotilat…
O sticlă pecetluită, plină cu o licoare brun-roşcată ieşi la iveală din învelişul pământos. Griguţă scoase un chiuit, ca la aflarea unor relicve şi, odată cu el, un cor a cappella îşi înălţă acordurile către cer.
Asistaţi de cei doi câini, înnobilaţi (printr-un pupat în bot) cavaleri ai vinului, Puiu, somelier încoronat şi Griguţă, degustător titrat, începură uvertura: un adevărat ritual ceremonios, menit să încununeze dscoperirea. Scârţâitul dopului de plută, desfăcut din sigiliul de smoală, pocnetul surd şi gâlgâitul înspumat, toate acestea depăşeau cu mult orice sonoritate barocă ce ar fi putut însoţi suita instrumentală. În tempo allegro crescendo, graţiosul menuet se transformă în bătuta cu paşi mărunţi în jurul zveltei siluete din sticlă, cu mărgeluţe la gâtul delicat. După suita în A minor, a gurilor căscate, urmă suita în B major (sau „be cu încrederi”) pentru cvartet şi orchestră de frunze. Oratoriul vinului ruginiu cuprinse toată păduricea, învăluită de razele soarelui tomnatic, nelipsit de la această ceremonie de hirotonire.
Pe la asfinţit, flancaţi de cardinalii Guţă şi Puica, cei doi papi, Griguţă şi Puiu, desculţi, dar mai degrabă maiestuoşi decât umili, rumeni la chip şi la inimă, porniră legănat prin sobor de frunze, pe şapte cărări, într-o procesiune dionisiacă – un lung pelerinaj către locurile Sfântului Nica, patronul lor spiritual.
