Povestire scrisă de Silvia Cerșamba, premiată de Horea Sibișteanu la concursul trimestrial de povestiri – „Mi-a plăcut mult amestecul de fantastic în tema copilăriei. Copilăria e perioada în care putem să fim orice, iar dacă reușim să păstrăm copilul lăuntric viu toată viața, e un mare câștig”.
Toate fetițele visează la o cutiuță muzicală. O deschizi și pătrunzi într-o altă lume. E aceeași muzică repetată la nesfârșit, dar e plăcută și reconfortantă.
Cutia Liei era micuță, rotundă și lucioasă. Când o deschideai își făcea apariția o balerină din porțelan, care se învârtea în timp ce melodia suavă se răspândea în jur.
Balerina se rotea și se clătina ușor, iar melodia părea că se poticnește de mai multe ori, dar continua la fel de monoton.
Lia o urmărea fascinată, bunica încorda cutiuța, și putea să o privească ore în șir. Balerina era prietena ei. Se învârtea la fel ca ea, se apleca într-o reverență, și o lua de la capăt.
Apoi Lia a crescut și prietena ei, balerina, a rămas în cutie pentru mult timp. Bunica a pus o parte din lucrurile Liei într-o cutie și le-a suit în pod.
Balerina nu a protestat, a rămas în cutiuța lucioasă și s-a odihnit. Își aducea aminte de zilele însorite în care Lia deschidea cutiuța să o privească și să danseze cu ea. De zilele ploioase, de focul din sobă, de prietenele Liei – și îi era dor de toate. De râsul Liei și de felul în care se bosumfla când se termina melodia. Lua cutiuța și fugea repede la bunica strigând: încă o dată! Bunica încorda cutiuța și o așeza pe măsuță, iar Lia deschidea capacul și ea începea din nou să danseze pe melodia unduitoare. Lia o privea cu admirație, dar și ea o privea la fel pe Lia: mai întâi micuță, o bebelușă cu obrăjori bucălați care se legăna în ritmul muzicii; Lia prințesă, pe la 5-6 anișori, cu mișcări drăgălașe și amuzante, Lia pe la 9-10 ani, grațioasă și elegantă ca o lebădă, Lia pe la 12-13 ani, visătoare și zveltă, o adevărată domnișoară.
A fost așa liniște în ultima vreme! Ce face, oare, Lia?
Iată că cineva deschide cutiuța. Melodia începe să se reverse în podul întunecat și plin de praf. Înainte să își dea seama, începe să se învârtă și să facă reverențe, pentru că ea este balerina din cutiuță. De câte ori se răsucește încearcă să vadă mai bine cine a deschis cutiuța, cine a trezit-o din visare. E o femeie, blondă probabil… dar ce vârstă are? Cine este?
A ajuns iar în fața ei, dar femeia s-a îndepărtat, își șterge nasul și pare că plânge. Balerina e tristă! Cum se poate? Nu înțelege ce se întâmplă cu ea. Ea este balerina din cutiuță, ea dansează și se învârte, ea nu simte. Dar acum simte!
Femeia s-a așezat jos, lângă cutia plină cu amintiri din copilăria Liei și plânge cu capul rezemat de genunchi. Balerina vrea să se oprească din dansat, ridică piciorul stâng, cel flexat și îl așează în fața celui drept. Se clatină ușor și își continuă coborârea.
Melodia continuă la fel, ignorând plecarea balerinei. Surprinzător, după așa mult timp de stat în pod mecanismul funcționa la fel, muzica monotonă se rostogolea neîncetat, părea că se poticnește, dar mergea mai departe.
Balerina se clătină ușor înainte de a sări pe podea. Lia ridică capul și își scutură buclele pe spate, cuprinsă de teamă, uimire, neîncredere. Se uita la cutiuța goală care continua să scoată sunete gâjâite și la balerina ei. Doar că acum balerina nu mai era din porțelan, era o fată frumoasă, micuță, suplă, care o privea cu aceeași teamă în privire.
Niciuna nu se mișca. Balerina s-a gândit să se așeze și ea lângă femeie dar nu știa cum se face, nu știa dacă se poate îndoi așa. Ea nu știa decât să se învârtă și să danseze.
Lia o privea în continuare, iar balerina simțea că ar trebui să facă ceva, dar nu știa ce. Apoi femeia vorbi. Da, știa că oamenii vorbeau. O auzea mereu pe Lia vorbind, cu bunica, cu prietenele ai sau chiar cu ea, cu balerina.
— Tu ești balerina mea? Cum se poate?
Eu sunt balerina, se gândea ea, doar că nu avea curaj să deschidă gura și să încerce să rostească ceva. Eu sunt balerina Liei, își zicea ea în gând.
— Cred că am înnebunit de tot…
Femeia se așeză din nou pe podea, își prinse genunchii cu mâinile și începu să plângă mai tare. Balerina simțea, surprinzător pentru ea, că îi bubuie inima în piept. Se apropie de femeie și se așeză ușor în genunchi. Rochița ei roz, înfoiată, se atingea de hanoracul femeii. Se aplecă spre ea și simți un miros plăcut. Era un miros cunoscut. Îi amintea de ceva, dar nu știa de ce.
Femeia ridică din nou fața și își șterse ochii și nasul cu mânecile lungi ale hanoracului.
— Tu ești balerina mea? Cum se poate? întrebă ea din nou.
Se uita la balerina care se afla acum chiar lângă ea. Era frumoasă, tânără, nu avea mai mult de 25 de ani, tenul alb, perfect, ochii conturați frumos, părul negru prins într-un coc simplu.
Balerina o privea și ea, cu interes, curiozitate, dar și cu frică.
— Eu balerina Liei, articulă ea încet, aproape silabisind.
Era uimită și ea de faptul că putea vorbi, chiar mai uimită decât Lia.
— Eu sunt Lia, zise femeia.
Balerina își schimbă expresia feței, era nehotărâtă, tristă, dezamăgită?
— Lia frumoasă, zise ea încet și cu reținere.
Femeia râdea. De unde până acum câteva secunde plângea, acum râdea în hohote.
— Da, așa e, Lia ta e frumoasă… eu sunt Lia nouă. După o pauză continuă: uite ce este, nu știu ce se întâmplă, nu știu cum ai ajuns aici… am prea multe pe cap, am multe treburi de rezolvat și nu am timp de așa ceva. Trebuie să pleci, să îți vezi de treaba ta… nu știu ce cauți aici.
— Asta e casa mea. Eu sunt balerina Liei.
— Nu mai zice asta! Lia ridicase vocea și îi părea rău. Vreau să zic că nu e normal, balerinele de plastic din cutiuțe muzicale nu ies din cutii, nu merg, nu vorbesc, nu fac nimic. E prea mult pentru mine.
— Și bunica?
Lia zâmbi, dar pe obraji îi curgeau lacrimi mari, amare. Se rostogoleau fără oprire și Lia se așeză acum pe pat cu fața în palme.
— Ce are fața ta?
— Fața mea? Se numesc lacrimi. Bunica a murit. Am venit să vând casa și să îmi văd de viață.
— Nu înțeleg…
— Normal că nu înțelegi, ești o păpușă de plastic!
— Eu sunt balerina Liei.
— Cred că am luat-o razna. E prea mult și faptul că vorbesc cu tine! Trebuie să dispari…
— Cum? Unde?
— Nu știu, nu e problema mea… sunt obosită, am multe de făcut, nu mă pot ocupa de tine!
— Dar eu sunt balerina Liei, asta e casa mea. Eu am stat mereu aici.
— Pentru că erai un obiect într-o cutie… nu poți sta aici, nu exiști…
— Ba da. Uite…
— Bine! Cine ești?
— Balerina Liei.
— Nu. Persoanele au un nume… tu cine ești?
Balerina nu știa ce să zică… trebuia să aibă un nume. Toate prietenele Liei aveau nume, bunica avea un nume. Ea nu avea nume.
— Pot să am orice nume.
— Nu. Trebuie să ai un nume și un prenume. Să fii înregistrat în lumea asta… și ce o să faci aici? Eu vând casa. Plec!
— Unde pleci? De ce? Pot să merg cu tine!
— Nu! Exclus! Poate ești o psihopată care a intrat în casa mea. La cât sunt de zdruncinată acum orice e posibil.
— Eu sunt balerina Liei!
— Da, bine! Ești balerina Liei cea frumoasă, care nu mai există. Acum lasă-mă să dorm. Trebuie să pleci și să mă lași să îmi văd de viața mea. Nici nu știu de ce vorbesc cu tine. Ce știi tu despre viață?!
— Știu ce este viața, spuse balerina cu glas stins, cu teamă, totuși cu hotărâre.
— Ce este viața? o întrebă Lia cu sarcasm și amuzament, amestecate și rostite rapid.
— Viața nu este decât o înșiruire de momente, momente unice care nu se repetă și nu se pot schimba.
— Cum așa?
— De exemplu dorm, în fiecare zi, dorm azi și la fel dorm și mâine, este un moment din viață care se repetă și e identic cu cel de ieri sau alaltăieri… sau răsalaltăieri. Dar tu nu mai ești același, așa că nici momentul nu este identic. Viața este un flux. O serie infinită de elemente independente sau interconectate trec prin acest flux într-o continuă transformare și modelare. Și pentru că nimic nu se poate repeta sau recupera, fiecare moment trebuie trăit atunci, altfel se destramă.
— De unde știi asta?
— De la bunica.
O bătaie în ușă de la intrare o făcu pe Lia să tresară. Vecina și prietena ei din copilărie venise la cafea, așa cum discutaseră la telefon. Nu se văzuse cu Ana de ani buni și de-abia aștepta să stea împreună, ca pe vremuri, să povestească vrute și nevrute.
Bătaia se repetă, apoi ușa se deschise ușor:
— Lia, ești aici?
Deschise ochii și se uită în jur speriată, dar nu era nimeni, doar podul plin de amintiri și bunica care îi zâmbea dintr-o poză în care amândouă erau fericite și trăiau fiecare clipă.
