Povestire scrisă de Horea Sibișteanu, aleasă de Moni Stănilă la Creative Writing Sundays, pe 28 februarie 2021, la tema „descrieți intrarea în propria locuință după ce ați lipsit de acasă câteva luni”.
În fiecare an, la începutul lui mai, mă întorc în cartierul copilăriei să iau corespondența care ajunge la vechiul nostru apartament, doar pentru că la adresa de acolo primesc o revistă.
Acum cinci ani a murit mătușa Elena. În tinerețe fugise în America, împreună cu soțul ei de atunci, nenea Dan. La scurt timp după ce-au ajuns în Silicon Valley, au divorțat. Ea nu s-a recăsătorit niciodată. Nenea Dan se însurase cu o sud-americancă.
Cu toate că mătușa Elena nu era rudă de sânge cu noi, și mai ales că divorțase de nenea Dan, mama a păstrat legătura cu ea. Le lega o prietenie încă de când era mama domnișoară. Mătușa Elena îi era ca un model. Nu ne chemase niciodată la ea în America, ceea ce mi-o făcea nesuferită; dar ne trimitea cadouri în fiecare an și ne vizita de câte ori venea în țară.
Acum cinci ani mama s-a trezit cu un email de la o firma de avocatură, care o anunța că moștenește o casă în România. M-a sunat să mă roage să mă uit pe emailul ăla și inițial am crezut că e spam. Am cerut acte doveditoare, scanate și original prin poștă, și așa am aflat că mătușa Elena murise și îi lăsase mamei casa pe care și-o făcuse la vreo zece kilometri de oraș. O casă superbă, în stil american, cu bucătărie deschisă, camere mari și spațioase, plus o grădină aranjată.
La scurt timp după, mama s-a gândit să se mute acolo. Ieșise la pensie deja de un an, casa nu era la un capăt de lume, iar aerul curat din pădurea de conifere de la poalele Subcarpaților era tot ce avea nevoie. După o mică inspecție a casei, făcută de un amic de-ai ei, inginer, și-a dat seama că e nevoie, totuși, de ceva lucrări. Ca orice casă nelocuită, multe lucruri trebuiau reparate. Așa că mama avea nevoie de bani, și s-a decis să vândă apartamentul în care locuise de când divorțase, pe care îl moștenise după ce i se prăpădiseră părinții. Eu m-am opus vehement vânzării, țineam mult la apartamentul ăla, la cartier. Era peisajul copilăriei mele și simțeam că n-o să mai am acces la acel loc minunat. Dar mergeam foarte rar, câte două zile de Crăciun, iar mama mi-a zis că nu avem niciun motiv întemeiat să nu vândă. Mai ales că jumătate din valoare mi-o dădea mie, să am pentru un apartament al meu, în București.
Noii proprietari ai apartamentului locuiesc în Italia și nu știu că încă am cheia de la cutia poștală. Iau un taxi de la gară la Muzeul de Istorie și de acolo o iau pe jos, pe alee. Mă uit la blocurile vechi, de patru etaje, și încerc să îmi dau seama ce s-a schimbat de la un an la altul. Oamenii de pe stradă nu mai sunt aceiași. În bloc nu mai locuiește nimeni din copilăria mea. Trec de prima scară, unde a locuit baba Ze, ajung în fața scării noastre. Banca nu mai e acolo, anul trecut era. Nu mai e nici motoreta domnului M, aia a dispărut de ani buni. La parter, pe stânga, nu mai stă profa de franceză. Cei noi au schimbat tâmplăriile la geam, sunt de termopan maro.
Urc cele trei trepte și mă uit la grătarul din față. Acolo jucam elasticul. Ușa e deschisă. Cred că e unul din puținele blocuri fără interfon. În scară miroase a ciorbă de cartofi. E gălăgie, se aude un bebeluș care plânge. Mă uit pe avizier. La nr. 14, fostul nostru apartament, sunt datorii la întreținere. Inima îmi bate nebunește în piept. Mă cuprinde un sentiment de frică și melancolie. Scot cheia de la cutia poștală și mă opresc în fața ei. E plină. Prin fantă ies pliante de la pizzerii și oferte de la supermarketuri. Deschid cutie și totul cade pe jos. Strâng repede, verific să nu fi rămas nimic înăuntru. Închid și ies rapid din scară. Fac dreapta pe lângă bloc și mă duc până la banca de lângă tomberoane. Acolo împart corespondența în trei: a noastră, mizerii – direct în tomberon, a noilor proprietari – o voi pune la loc în cutia poștală. A noastră se compune din zece reviste. Lipsesc două. Mă uit în plicul cu ultima, e și o scrisoare. O citesc. Redacția mă anunță că renunță la ediția print. Îmi dau un cod cu care să mă loghez pe site-ul lor. Strâng scrisoarea în pumn. Stomacul mi se stânge. E ultima dată când verific cutia poștală.
