Povestire scrisă de Ilinca Mănescu, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la Creative Writing Sundays, pe 15 ianuarie 2017, la tema „o povestire la persoana I cu narator necreditabil. Versiunea lui asupra realității trebuie să fie deformată de o anumită particularitate a percepției sale.”
În seara aia am ieșit pe ușă cu gesturi nesigure, întrerupte mereu de senzația că ar fi trebuit să mă întorc după ceva important. În timp ce coboram ultimele trepte mi-a apărut clar faptul că lumea de afară se mișca într-un ritm diferit, la care nu mă puteam racorda. M-am oprit în spatele blocului, cu bocancii îngropați în stratul de zăpadă proaspătă. Ninsoarea deasă atenua orice sunet. Ușa scării vecine s-a trântit cu o bufnitură. Un bărbat îmbrăcat doar în sacou a ieșit și a privit roată în jur. A început să facă pași mari pe locul unde cu câteva ore înainte existase o alee. Din când în când se apleca și băga mâna în zăpadă pâna la cot. Pipăia câteva secunde pământul, apoi smucea mâna afară cu o grimasă și se repezea mai departe.
– Căutați ceva? l-am întrebat când ajunsese aproape în dreptul meu.
Bărbatul s-a ridicat brusc și m-a privit din adâncimea orbitelor încrețite. A început să-și agite mâinile, fără să reușească să articuleze vreun cuvânt. Un strat fin de zăpadă i s-a așternut pe umeri și pe culmea deasă a părului răvășit.
– Dacă-mi spuneți ce-ați pierdut, aș putea să vă ajut – am adăugat și m-am apropiat.
Și-a mișcat buzele fără să le poată dezlipi de la început.
– Nu știu cum… nu pot să înțeleg… pur și simplu… o aveam aici – a bălmăjit privind în gol și atingându-și cu mâinile înghețate buzunarele sacoului.
– Ce anume? – l-am întrebat, încercând să surprind un indiciu legat de ce i se întâmplase.
– O cutiuță, o… – a răspuns cuprinzând câțiva centimetri de aer între degetul mare și arătător.
M-am uitat îngrijorată pe deasupra stratului gros de zăpadă care acoperea acum toată curtea și pe care bărbatul a continuat să-l sondeze cu brațele.
– Când ați văzut-o ultima oară?
S-a întors către mine de parcă l-aș fi lovit după ceafă. M-a privit zăpăcit.
– Azi – apoi pe un ton mai scăzut, ca pentru el – azi.
– Și unde erați? am insistat.
Nu mi-a răspuns, dar s-a îndreptat mecanic către o mașină parcată, a scos cheile și a deschis portiera. S-a urcat cu un genunchi pe scaunul șoferului și a început să scotocească prin mașină. Bucăți de zăpadă se desprindeau de pe tălpile pantofilor lui de lac. Șosetele i se udaseră și se lăsaseră în jos pe glezne, dar șireturile rotunde rămăseseră legate cu funde ample, simetrice. După câteva minute de căutări și-a sprijinit coatele pe volan și capul în mâini. M-am apropiat de portieră și am ezitat puțin înainte să-l întreb:
– Dar ce anume aveați în cutie?
Drept răspuns a izbit cu pumnii în volan și claxonul a țipat ca un câine lovit. Am sărit speriată și m-am îndepărtat câțiva pași. M-a privit prin portiera deschisă de parcă atunci m-ar fi văzut prima oară.
– Iartă-mă – a zis și mi-a întins cu o mână tremurătoare pachetul de țigări neînceput. M-am apropiat și am tras afară cu degetele prima țigară.
– Nu vrei să urci? E mai cald aici.
Am înconjurat mașina și m-am așezat pe locul din dreapta.
Ochii îi luceau și un zâmbet strâmb i se întinsese pe toată fața.
– Mă întorsesem din Maroc. Îi cumpărasem o brățară lucrată în argint, cu motive tradiționale maure. Mi-a zis „E superbă, dar știi că eu îmi doresc un singur lucru.” M-a prins de mână, și-a apropiat fața de fața mea și a zis: „ îmi doresc să mă fac mică, mică, atât cât să încap în buzunarul tău și să mă iei cu tine peste tot.” Am râs amândoi și eu i-am prins brățara la mână. A doua zi am văzut că îi intrase pur și simplu în piele, ca un tatuaj. M-am speriat, am întrebat-o dac-o doare, dar ea mi-a zâmbit și mi-a spus că nu are nicio problemă.
A tăcut o vreme, cu ochii pierduți în textura geamului înghețat.
– Apoi a fost corsetul de la Viena – a continuat – Am găsit-o în halat, răvășită. S-a forțat să zâmbească și a împins către mine bolul cu alune. „Nu te bucuri că am venit?” am întrebat-o. Am scos corsetul din cutie și i-am dezlegat șnururile. S-a apropiat de mine, a îmbrăcat corsetul și s-a uitat în oglindă. Îi venea perfect, mă așteptam să se înveselească, dar în schimb ea m-a privit din oglindă și mi-a zis „eu nu mai pot așa”. „Așa cum?” am întrebat-o. „Așa singură.” mi-a răspuns. I s-au înroșit obrajii și a încercat să-și scoată corsetul. N-a mai putut. Îi intrase în carne. Am vrut s-o liniștesc și am prins-o în brațe. Ea s-a lipit și mai mult de mine și mi-a zis „eu trăiesc în prelungirea ta, ochii mei sunt ochii tăi, mâinile mele sunt mâinile tale.”
A tăcut brusc și s-a aplecat să stingă țigara. I-am simțit mirosul. Tutun și brad, ușor mentolat.
– Haideți să mai căutăm – am rostit încurcată.
A ieșit ca la comandă și a privit încruntat stratul de zăpadă care atingea pragul mașinii. A pornit din nou pe alee, spre gang. Am încercat să calc pe urmele lui ca să nu mă ud prea tare în zăpadă. M-am bucurat să văd că în gang stratul se subția considerabil. O femeie pe tocuri a trecut pe lângă noi fără să ne privească. A rămas uitându-se în urma ei, blocat. Fața i s-a întins într-un zâmbet senin, fără cute.
– Pantofii de la Londra. Argintii oglindă, decupați și foarte înalți, așa cum îi plac ei.
Zâmbetul i s-a stins treptat.
– Când i-a încălțat mă așteptam să fie mai înaltă decât mine, dar am avut surpriza să văd că abia dacă-mi ajungea la umăr. „Ce-ai, tu?” am întrebat-o, „nu mănânci bine?”. A râs și a făcut o piruetă în fața mea. M-am încruntat pregătit să o cert. Și-a privit abdomenul și mâinile, apoi m-a privit pe mine din nou și a zis „nu mă mai ascultă corpul.”
Am înghițit în sec, încercând să-mi controlez vocea.
– Era bolnavă?
M-a privit surprins, ca și când i-aș fi spus ceva jignitor, apoi trăsăturile i s-au înmuiat și pomeții i-au lucit umezi.
– Am început s-o măsor la tocul ușii, așa cum măsori copiii când cresc. Doar că ea scădea cu un centimetru pe zi.
L-am luat de braț și l-am mângâiat ușor pe umăr. Am pășit încet pe alee.
– Și ce s-a întâmplat? – l-am întrebat cu teamă.
S-a sprijinit de brațul meu ca și când l-ar fi lăsat dintr-odată puterile.
– Am plecat în Mexic să caut un vindecător. I-au făcut acolo o loțiune de corp special pentru ea. Când m-am întors, ajunsese atât de mică încât îmi încăpea perfect în buzunarul sacoului. În seara aia am privit-o cum își masează pielea de pe coapse cu loțiunea vindecătoare. Zâmbea întruna și părea că îi face plăcere. Dimineață m-am repezit la pătuțul ei mic așezat pe noptieră și am atins-o cu vârful degetelor. Toată pielea i se întărise și i se albise. Arăta ca o păpușă de porțelan.
I-am susținut greutatea în continuare. Pașii noștri scârțâiau pe zăpadă într-un ritm pe care mintea mea îl lăsase în urmă. Într-un târziu, a continuat:
– Am așezat-o într-o cutie transparentă și de atunci o iau cu mine peste tot.
Cu un gest absent și-a atins buzunarul sacoului și a tresărit. Mi-a dat drumul la braț și a privit roată curtea. Și-a îngustat ochii și a fixat un morman de zăpadă neatins. Din câțiva pași a fost lângă el și și-a înfipt amândouă brațele în zăpadă până aproape de umeri.
