Povestire scrisă de Crina Voinaghi, premiată de Diana Geacăr la concursul trimestrial de povestiri – „Într-o zi, o fetiță care locuiește la bunici la țară rămâne singură acasă și trebuie să aibă grijă de toată gospodăria. Cu o structură rotundă, proza scurtă „Curtea bunicii” m-a atras prin amestecul de amintiri din copilărie cu elemente fantastice, dar finalul, care mai oferă cititorului o posibilă interpretare a poveștii, a fost cel care m-a convins să o aleg.”
Când eram mică nu prea îmi era foame. Cred că uitam să mănânc de grija jocului și a prietenilor. Bunica mă chema de vreo cinci ori în casă până să intru efectiv, înșirându-mi ce are de mâncare: supă de păstăi, macaroane cu varză, tăiței cu nuci, dovlecei pane. În nouă cazuri din zece îi spuneam că nu doresc nimic din meniul ei și atunci existau două opțiuni: dacă era extrem de obosită mă trimitea să-mi ung o felie de pâine cu untură și ceapă verde, iar dacă mai avea energie, începea să-mi curețe cartofi și îmi făcea un castron imens de cartofi pai pe care îi mâncam abia respirând.
Aveam o prietenă – cea mai bună prietenă, cum îi spuneam pe atunci – care locuia și ea cu bunicii. Avea rochițe frumoase, trimise de mama ei din Germania, ursuleți gumați haribo și cordeluțe multicolore. Bunica ei spunea tot timpul: să fiți cuminți, nu ca matahala asta de femeie de peste drum, vreți pâine cu gem, nu tot umblați pe străzi, Mirela, gata, nu mai ai voie să ieși din casă, faci doar prostii – și altele de genul ăsta, la un moment dat umplusem două foi cu frazele repetate de bunici. A mea zicea: fii și tu fată de treabă și mătură curtea, nu sta mult, mai stai și pe-acasă, dă de mâncare la găini și cine-i trogloditu’ cela de te tot strigă de la poartă și nu intră să se prezinte frumos. Erau amuzante bunicile noastre și destul de previzibile, făceam listele ca să știm la ce ne să ne așteptăm în caz de prostii majore. Adevărul e că le iubeam și le ascultam ocazional, ba chiar mai mult, adică eu măturam curtea înainte să-mi spună și dădeam uneori de două ori la găini pentru că uitam că le-am mai dat o dată.
Într-o zi, bunica mi-a zis, de cum m-am întors de la joacă:
— Ancuța, hai stai un picuț aici lângă mine pe pat.
Mi s-a aprins urgent un beculeț. Asta nu era pe listă, prevestea o situație neobișnuită și posibil nasoală.
— Lângă tine stă pisica, buni, nu prea pot, că o deranjez, am zis cu toată istețimea celor 12 ani ai mei.
— Dă-o-n groază de mâță, că tătă zîua doarme în loc să meargă să prindă vreun șobolan, că e plin de ei pe la cotețu’ porcilor.
Am împins un pic pisica nederanjată de manevra rapidă și m-am așezat, îngrijorată.
— Mâine om mere cu bunicu-to la o înmormântare, mi-a zis ea cu delicatețe, deși era o femeie dintr-o bucată.
— Așa…
— Noah, amu Ancuță dragă, problema e că trebe să merem la Satu-Mare cu trenu, o murit frate-mio.
— Cine, bunică?
— Nu-l cunoști tu, draga me, n-am mai vorbit unu’ cu altu’ de dinainte să te naști tu. Ce să-i faci, era iute la mânie și io la fel, am moștenit de la tata nostru, dumnezo să-l ierte, că tare iute îi sărea țandăra. Sora me era altfel, da tare repede s-a dus…
— Și n-ai mai vorbit deloc cu el, bunică?
— Deloc. Da’ nici el cu mine și așe ar fi trebuit, că era sânguru meu frate și era mai mare. Amu, de morți numai de bine, a trebui să merem mâine de dimineață, Ancuță, îi rămâne singură.
— Nu-i nimic, bunică, mă descurc eu, că sunt deja mare, m-am înfoiat în pene de mândrie și de solemnitatea momentului.
— A trăbui să dai de mâncare la jivine. La porci, la găini, la rațe, la iepuri, la câini, la amărâta asta de mâță. Nu putem să merem tăți. Ancuță, bine a fi?
— Bine, bunică, sunt mare, mă descurc, am repetat eu.
A doua zi, pe la 6 dimineața, după ce au plecat bunicii, nu am mai reușit să adorm, mă apăsa responsabilitatea pe care o aveam. M-am ridicat pe la 7 din pat și am dat o raită pe la animale, erau toate sătule deocamdată, bunicii le hrăniseră înainte să plece. Totul părea bine și frumos, ziua trecea cu calmul ei firesc, natural, evident, eu inspectam și făceam rondul ca un jandarm hotărât să preîntâmpine cu grație problemele.
Pe la prânz a apărut Mirela.
— Ancuțaaaaa, a strigat de la poartă, pentru că nu putea intra, bunica luase cheia, să nu-mi vină idei.
M-am înfățișat gravă și i-am explicat că e o zi specială în care eu port grija întregii gospodării și deci aproape a întregii planete.
— Ce palpitant! exclamă ea. Pot să vin să te ajut?
Bunica spusese clar nu lași pe nimeni înăuntru, dar Mirela nu era nimeni așa că am încurajat-o să sară gardul. Apăruse la țanc. Ca la un semnal, toate animalele voiau de mâncare: găinile cotcodăceau, rațele măcăiau, porcii grohăiau, câinii și pisica ni se încurcau printre picioare. Mirela era harnică, nu asta a fost problema, ci faptul că, așa cum a spus ea mai târziu, erau prea multe animale de un fel și nu știa la care să-i dea prima dată. A început să țipe când găinile au profitat de poarta lăsată deschisă și au ieșit din țarc. Eu m-am speriat și porcii au țâșnit-o pe lângă mine, în două minute era o harababură de nedescris. Am restabilit ordinea cât de repede am putut, după vreo 20 de minute, când eram moarte de sete, de foame și de căldură. Totuși nu am găsit un porc din cei trei pe care îi avea bunica, oricât l-am căutat, deși era vorba de unul mărișor de vreo 70-80 de kilograme, care, dacă ar fi considerat că ne jucăm de-a v-ați ascunselea, ar fi câștigat. L-am lăsat deocamdată în pace, va ieși el cu siguranță din ascunzătoare, așa cum ieșeam și noi de bunăvoie atunci când nu ne găsea nimeni. Apoi am sărit gardul – nu știu la ce se gândea buni când a luat cheia – și ne-am dus la o mică baltă din apropiere, un iaz natural unde în mod normal nu aveam voie să mergem și unde ne doream să fim, mai ales că era una din acele după-amiezi de iulie când totul se topea, auzeai doar greierii și câte o muscă rătăcită.
Bunica nu prea era prietenă cu telefoanele mobile, nici nu erau atât de performante ca în ziua de azi, sunai și gata, iar bunicul avea unul cu butoane căruia îi murea repede bateria, așa că nu am vorbit cu ei și nici nu am simțit nevoia. Când am ajuns la iaz, ne-am dat seama că nu avem costume de baie și că și alții mai mari ca noi au avut probleme cu căldura, plus aceeași idee, deci nu am stat pe acolo mai deloc. Întorcându-ne, puteam să jur că am văzut-o pe bunica undeva în fața noastră, din spate, avea același batic pe care și-l pregătise de dimineață, negru, și rochia ei neagră de mers la biserică – nu știu cum nu murea de cald îmbrăcată așa. Când i-am spus Mirelei, a râs de mine și a zis că are ea niște bani ca să ne răcorim – mai ales eu, că am vedenii de la căldură – cu două înghețate de căpșuni, preferatele noastre. Am adăugat și frișcă, pentru că Mirela avea la ea banii primiți de ziua ei, înghețatele noastre devenind niște munți care ni s-au topit rapid pe mâini și bluze. Am rătăcit puțin și pe la un loc de joacă unde toți copiii erau mai mici ca noi, iar când ne-am plictisit era deja seară și soarele se îndrepta spre apus.
— Hai să mergem, eu nu mai stau nicio secundă, i-am strigat Mirelei, speriată brusc de trecerea timpului, luând-o la fugă și julindu-mi genunchii când mi-am întors capul să văd dacă vine și ea. Normal că nu venea, se întâlnise cu altă fată de pe stradă și au pufnit amândouă când m-am întins cât eram de lungă pe asfalt.
Când am ajuns, am sărit rapid gardul și ceea ce m-a mirat a fost liniștea deplină. Nici un mieunat, nici un cotcodăcit. Eram un dezastru: transpirată, cu sânge pe genunchi, înghețată pe bluză, nepieptănată și puțin plânsă în urma căzăturii și a trădării Mirelei. Habar n-aveam cât e ceasul. Am înaintat tiptil, să nu deranjez liniștea instalată în curte și le-am găsit pe toate cum le-am lăsat: o debandadă totală, un vârtej de găleți murdare, pene, saci de porumb, coji de morcovi risipite și noroi întărit. Casa era larg deschisă, tot cum o lăsasem și m-am apucat rapid să fac curat, spunându-mi că le voi da animalelor de mâncare atunci când vor cere.
— Un, doi, trei, varză murată! am auzit cât se poate de clar, iar cu coada ochiului jur că am zărit două codițe blonde, împletite și prinse cu funde roșii zbughind-o după casă.
— Cine-i acolo? am strigat înfricoșată.
— Treeei, am zis și nu mai zic! Cine nu-i gata e o varză murată, am auzit aceeași voce de copil.
Poate e Mirela, mi-am zis, poate a venit pe scurtătură și îmi face o farsă. Dar vocea nu semăna cu a ei. M-am strecurat și eu după casă cu părul de pe cap și de pe mâini ridicat, gata să țip dacă va fi cazul. Am auzit râsul de copil în curte de data asta și am luat-o la fugă într-acolo. Cum am trecut de colțul casei, fiind în viteză, m-am izbit de ceva mare și negru. A fost cât pe ce să leșin.
— Ancuță, am auzit-o pe bunica, ce-ai pățât tu, draga me?
Am îmbrățișat-o plângând, speriată foc. Nu am reușit să-i explic din prima de ce plâng și bunica a presupus că din cauza sângelui de pe genunchi. M-a mângâiat pe cap și mi-a spus că a venit singură, că bunicul trebuie să stea până mâine să o ajute pe văduva fratelui ei la diverse lucruri.
A inspectat animalele și m-am așteptat la o muștruluială groaznică. M-am așezat pe trepte și am plâns încet, cu capul pe genunchi, de rușine că am dezamăgit-o, de frică, de supărare că Mirela m-a lăsat baltă când îmi era mai greu.
— Ancuță, ești tare cuminte, doamne mulțămescu-ți ce copil bun mi-ai dat, a zis ea când s-a întors din inspecție, uitându-se spre cer și apoi ridicându-mă de pe trepte și ștergându-mi ochii cu baticul ei. Hai să te curăț de sânge, se mai întâmplă, uite tu, biata de tine, cum n-ai mai apucat să strângi și în curte și te-ai și lovit, da’ nu-i bai, stai numa să mă schimb.
Eu nu mai puteam de mirare. Când s-a dus în casă să-și schimbe hainele, am dat fuga la animale. Porcii erau acolo toți trei și era o curățenie de puteai să dormi în coteț, rațele aveau apă curată și erau sătule, iepurii erau mulțumiți în cuștile lor curățate, până și pisica dormea pe pervazul geamului, profitând de ultimele raze de soare, iar de câini, ce să mai spun, cu siguranță aveau burțile pline.
— Da, tu, am auzit-o pe bunica la telefon, Ancuța s-a descurcat tare bine, a făcut curat la animale, le-a îngrijit, a curățat, lasă că i-oi da io bani să-și cumpere ceva, da, un copil tare bun, nu ca tată-so, merg să-i dau alte haine, că e biata necăjită, s-a julit tot robotind pe-aici și cred că-i frântă, hai, te las.
— Bunică, tu acum ai venit? am întrebat-o cu îndoială.
— Amu dară, de ce întrebi?
— Nu, nimic. Bunică, am întrebat-o iar în timp ce îmi încălzea apă să mă spăl, tu ai auzit vreodată numărătoarea un, doi, trei, varză murată?
S-a oprit din ce făcea și m-a privit fix, cu o expresie vizibil schimbată, de parcă aș fi prins-o cu garda jos.
— De unde ai auzit tu asta?
— Pe-aici, așa.
Pe moment s-a prefăcut că nu o interesează dar apoi s-a așezat serioasă lângă mine și am văzut că are lacrimi în ochi.
— Tu știi că am avut o soră care a murit când era de vârsta ta. Nimeni nu știe de ce, avea ceva boală rară, mai știu io ce. Era mai mare cu doi ani ca mine, cu ea mă jucam de-a v-ați ascunselea, că frate-mio era cel mai mare și zicea că nu se joacă cu fetele, iar cea care era găsită era o varză murată. Ne distram tare bine dar apoi nu prea am mai avut cu cine să mă joc. Nu știam că și amu zic copiii așe.
Nu am mai spus nimic, ce să mai fi spus? Am fost cu ochii în patru, dar de atunci nu am mai văzut codițe blonde cu funde roșii și nici Mirela nu a mai sărit gardul să vină la mine. M-am îndoit o vreme și de bunica. Apoi a apărut mama din Spania și m-a dus cu ea, am făcut acolo școala, iar pe la bunici veneam doar în vacanțe. Iar cu timpul ziua aceea ciudată de vară s-a estompat devenind rozalie, apoi albăstrie, iar în cele din urmă am fost convinsă că am o imaginație bogată și s-ar putea să fi făcut chiar eu curat la animale închipuindu-mi tot felul de lucruri și neîndrăznind să o întreb pe Mirela dacă ne-am petrecut împreună acea zi.
