Poezie scrisă de Constantin Buduleci , apreciată de Emanuela Ignățoiu-Sora, la Atelierul Mornin’ Poets , pe 3 iulie 2022, care a pornit de la cuvântul ”păsări”.
ecoul
zborul păsărilor nu are
ecoul pe care noi
mamiferele on line îl zbatem
în jur
aș aduna sub brațele mele
aerul pe care cei de lângă mine
îl taie
toate vocile care trec prin el
și îl sugrumă ca apoi să
îl lase respirat
acel zgomot pe care l-am crezut
sincer
păsările nu au ecou pentru că ele
nu țintesc obiecte, forme
care într-un arc frânt
să se întoarcă
înalt
am ajuns mai sus decât
zgomotul apei de unde mama
aducea apă acasă la ea
nu am privit niciodată
acolo
cum nu am vrut să privesc
sicriul ei coborât
în pământ
sau sicriul tatei
cum nu voi privi sicriul meu cum coboară
e o alegere nu un act de lașitate
să lași deschise porți prin care
păsări de pradă să pătrundă
mușcături din care să curgă
amintirea și regretul
că nu am vrut să arunc pământ pe sicriul mamei
nici pe al tatei
că nu voi arunca pământ pe sicriul meu
ținta
nu înțelegeam de ce oamenii
aleargă
kilometri
care este scopul acestei simulări
de zbor
unde este înălțimea
cum apare căderea
între tunetul puștii
ecoul ei
și rană
nu există spațiu
între zgomotul palmei
ecoul ei
și rană
mama a plâns
între zgomotul uitării
ecoul ei
și rană
tata a tăcut
în lipsa totală de spațiu
atât de mulți kilometri
au făcut ai mei
am ales să alerg
rămășițele zborului
sunt păsări de pradă
care vânează planând într-o
curbă balistică
și mor
