Povestire scrisă de Andrada Clonțea, aleasă de Andreea Răsuceanu la Creative Writing Sundays, pe 13 ianuarie 2019, la tema „Într-o zi de lucru, drumul de la job e neobișnuit de lung; ajuns acasă, părinții, prietenii, iubitul/iubita etc nu te mai recunosc, ești complet singur, ce faci? ”.
A venit momentul. Urc în tramvaiul 41 la stația Ciurel. Am degerat trei zile sub pod cu nea Ingineru’, care pentru două sticle de tărie m-a învățat cum să supraviețuiesc în București fără bani și fără acte. De fapt, cum să supraviețuiesc sub podul Ciurel, că nu m-a lăsat să plec mai departe, el zice că sunt atât de prost în ale vieții încât nici strada nu aș putea să o trec și să rămân viu. Aseară l-am găsit pe Tirbușon, un porumbel care își răsucește capul ca un girofar, ca păpușile din filmele de groază. Nu poate să zboare și merge ușor într-o parte. O fi bolnav de ceva, dar mi-am lăsat telefonul în sertar la birou și nu pot să caut pe Internet să văd ce are. Sper că nu se ia la om. Nea Ingineru’ crede că l-am putea vinde – un copil ar scoate bani serioși dacă ar ieși la cerșit cu porumbelul nebun. A văzut Filantropica înainte să rămână fără casă. N-am vrut să îl dau. Oricum, azi e ultima mea zi de homeless și poate ajung cu el la veterinar. După ce fac o baie caldă și mă îmbrac cu haine curate. Pentru mai multă autenticitate, ar fi trebuit să stau mai mult de trei zile sub pod, dar și așa Corina s-a uitat strâmb la mine când i-am zis că la management retreat nu avem voie cu telefon, că discutăm chestii highly confidential. Iar adevărul nu i-l spun. Sigur n-ar fi rezistat fără să vină să mă vadă. Probabil că ar fi postat pe tot Facebook-ul poze cu minunatul ei soț care vrea să demonstreze că oamenii mai au suflet. Ar fi distrus tot experimentul cu iubirea ei de care abia te poți ascunde.
Sunt abonat la toate paginile de pe Facebook care au Social Experiment în titlu (una din pagini e off topic, e de fapt pagina unui club de noapte, dar îmi plac pozele pe care le postează). Cred că pasiunea asta are rădăcinile într-o poveste a mamei despre o farsă pe care o făcea împreună cu colegele de liceu. Mergeau pe stradă și brusc se opreau, făceau câte un pas mare de tot, ca și cum ar fi sărit peste o baltă sau peste un fir invizibil. Apoi urmăreau dacă trecătorii le imită. Pe frate-meu îl distra mai tare povestea tatei, care chiar lega fire de gută între copaci și aștepta să se împiedice vecinii dușmani care tăiau mingi. E incredibil cum, deși diferența de vârstă dintre noi este de numai doi ani, avem păreri diferite despre orice. Mai ales despre umor. Mie îmi plac bancurile seci, fine. Cum se vânează un iepure? Vânătorul se ascunde în tufiș și face ca varza. În fine, la bancul ăsta nu a râs nici nevastă-mea. Doar fii-miu se mai ascunde după canapea și zice că face ca varza. Ori e subtil ca mine, ori eu am umorul unui copil de cinci ani. Mama s-ar fi bucurat să știe că seamănă cu mine.
Îmi văd reflexia în geamul tramvaiului – am părul vâlvoi și parcă cicatricea de la buza de sus se vede mai bine în contrast cu barba nerasă. Știu că miros urât – câteva doamne își ascund nasul în fulare iar o puștoaică s-a oprit din mâncat covridogul și a plecat spre ușa următoare. S-a eliberat chiar și un scaun – mă așez și mă întreb dacă este prima dată în ultimii zece ani când merg fără bilet. Un copil nu-și poate lua ochii de la Tirbușon. Uite, bunica, porumbelul ăsta își răsucește capul. Bunica îi zice printre dinți – nu-i frumos să te holbezi așa; hai, că la prima coborâm. N-am mâncat nimic de trei zile, iar căldura din tramvai mă amețește mai tare decât foamea. Ideea inițială era să mă prefac că îmi e rău și să văd cine mă ajută, chiar dacă miros a canal și a votcă Adio mamă, cum îi zice nea Ingineru’. Acum cred că îmi e rău pe bune. Alunec de pe scaun, iar în cădere aud o trosnitură ca și cum s-a fisurat un os. Mai degrabă aș vrea să fie vreun os al meu decât al lui Tirbușon.
Sunt într-un Duster al Poliției Locale. Nu știu cât timp a trecut și îmi aduc aminte doar frânturi. Tramvaiul a rămas oprit în stație până când a venit salvarea. Asistenții mi-au pus o perfuzie cu glucoză. Prima întrebare pe care le-am pus-o a fost cine a sunat la salvare. A filmat cineva? Ați găsit un porumbel cu capul sucit? Nu știau să fi filmat cineva – eu mă bazasem pe faptul că cineva va fi pe fază și va face un viral, ceva. Nu-mi rămâne decât planul B, să scriu un articol pe blog. Doar că nu voi putea scrie despre cum ești tratat când ești homeless de către semenii tăi, că acolo mi s-a tăiat filmul. Va trebui să scriu despre cum e să fii om al străzii. Despre cum devii invizibil și nu mai contează nimic din ce ai fost sau poți să fii. Și nu am nicio poză cu viața de sub pod, că am zis să fiu autentic. Atâta pregătire și degeaba. Sunt un idiot.
— Hai, că am ajuns la adresă. Să nu zici că poliția nu e de treabă. Siguranță și încredere. Te-am adus în siguranță și am avut încredere că ești cine zici că ești. Cât ziceai că ai la interfon?
— Treișpatru.
Interfonul a sunat de câteva ori, iar Corina a deschis imediat ce agentul Pavel s-a prezentat. Ne urcăm in lift, iar agentul duce mâna la nas, râzând:
— Măi, nenică. Nici cu agheasmă nu mai curăț eu tapiseria mașinii. Ai noroc că mi-a plăcut povestea cu experimentul social. Văzuși că ajutorul vine de la cine nu te aștepți? Să scrii că agentul Pavel te-a dus la soție, deși nu era treaba lui. Sincer, te-aș fi dus întâi să faci un duș, dar nevastă-mea nu are homeleșii la suflet. Zice că numai cine nu muncește ajunge așa.
Ușa era deja deschisă înainte să coborâm din lift. Miroase a sarmale – nevastă-mea face niște mese de Crăciun extraordinare. În cadrul ușii sunt Corina și frate-meu, care o ține de talie. E un nesimțit, iar ea ar trebui să nu permită așa ceva.
— Cu ce vă putem ajuta?
Din apartament se aude vocea lui Andrei. Hai odată, iepure, că am făcut destul ca varza.
— L-am adus acasă pe soțul doamnei. E o figură cu experimentul lui social.
— E o confuzie. Eu sunt soțul doamnei.
Iată, din nou, umorul de prost gust al lui frate-meu. Agentul Pavel se uită spre mine. Nu mai zâmbește.
—Nenică, ce facem noi aici? Futem banii primăriei cu plimbări sub clar de lună?
Ridic din umeri.
— Auzi, nenică, matale știi ce s-a întâmplat cu porumbelul cu capul sucit?
