Povestire scrisă de Delia Hügel, aleasă de Adrian Botez la Creative Writing Sundays, pe 21 noiembrie 2021, la tema „o povestire care să surprindă un moment sau o perioadă din viața unei personalități culturale române”.
18 ianuarie 1847
Caterina
Femeia stătea adunată într-un colț al saniei. Nu-i venea să creadă. Vicecomitele îi aruncase peste picioare o pătură ca un năvod, poate ca să îi țină cald, mai probabil ca să nu poată sări din mers. Nu ar fi sărit oricum, încă nu înțelegea ce i se întâmpla, iar sania aluneca cu viteză mare, trasă de cei doi cai lipițani. Frig nu i-ar fi fost, era îmbrăcată ca țărăncile de la munte, avea obiele groase de lână și opinci, un cojocel de blană, iar peste cap și piept avea legat un șal din care îi răsăreau doar fața rumenă și ochii negri. Deasupra coatelor mai simțea urmele strânsurii mâinilor puternice ale bărbatului care ședea lângă ea. Îl privi cu coada ochiului, era frumos, impunător, cu nasul acvilin și barba bogată răsfirată pe piept. Nicio umbră nu-i întuneca fruntea, ochii i se plimbau pe deasupra munților pierduți în visare, parcă uitase de ea. Vicecomitele îi arunca și el din când câte o ocheadă, părea să fie o umbră de admirație în privirea lui. Judele nobililor își studia mâinile înroșite de frig. Trei bărbați și o femeie, tăceau cu toții. Doar vizitiul se mai adresa din când în când cailor.
În zgomotul copitelor care loveau ritmic drumul, gândurile i se duceau pe făgașul obișnuit fără voia ei. Socotea câți bani ar mai fi trebuit să adune de la buciumeni pentru ca să îi ajungă de încă un drum la Viena. Mergea tot mai greu colecta, țăranii mai bogați parcă și-au pierdut încrederea, sau poate și-au pus-o în altcineva. Iar cei săraci ar fi dat, dar nu mai aveau de unde. Să vorbească Simion iar cu cei din Abrudsat, ei au dat cel mai puțin. Amesteca vorbele în minte, încercând să găsească formulele cele mai potrivite, cele care să ajungă la sufletul împăratului, care să îl înduplece, care să îl convingă să le facă în sfârșit dreptate. Încă o petiție dacă ar ajunge să depună la curtea imperială și doară ar ajunge moții ei să scape de robota impusă de contractul nedrept cu domeniile regale.
Tălpicul saniei scrâșni trecând peste un colț de piatră ce străpunsese stratul gros de zăpadă de pe drum. Zgomotul neașteptat i-a adus aminte unde era. Deasupra brazilor dinspre Cerbu, norii s-au ridicat și s-au subțiat lăsând să se vadă soarele ca un bănuț. Ca o bortă de sticlă prin care trecea o lumină ireală care albăstrea zăpada, brazii încărcați, aerul înghețat care mirosea a mangal, părând că sania cu cei patru ocupanți ai ei înaintează printr-o apă străvezie. În toți anii în care trăise printre ei nu apucase să le spună moților că, prin părțile de unde se trage ea, Ardealului i se spune Țara Zânelor. Negreșit le va spune când se va întoarce. Dacă se va întoarce. Trase aer în piept cu lăcomie de parcă ar fi fost în pericol să se înece.
Înainte ca sania să se fi urnit mai apucase să privească o dată înapoi. Sute de oameni erau adunați în fața bisericii din Izbita, veniți din Cărpiniș, din Bucium, din Abrudsat, ba chiar și câțiva din Musca, toți iobagii din domeniul de mijloc veniseră la slujba de Bobotează. Erau prea departe când vicarul a poftit-o în sanie. A simțit pericolul, a dat să se tragă înapoi, să se întoarcă între ei, să se piardă între femeile lor, dar vicarul episcopal a prins-o zdravăn de brațe și a urcat-o în sanie ca pe un copil îndărătnic. A urcat și el, sprinten și hotărât, imediat a strigat către vizitiu:
— Mână, Jancsi!
Doar Simion a fost prin preajmă, a încercat să apuce caii de hățuri și a strigat după ei.
— Să nu ne-o luați pe doamna noastră!
Dar au luat-o. Nici nu i-au spus unde o duc. La răspântie au luat-o la stânga, spre Zlatna. Numai să nu o dea pe mâna slujbașilor Direcției domeniilor regale, aceia o urăsc, dacă ar putea ar trage-o pe roată.
Dacă ar duce-o la comitat, la Alba Iulia, acolo sunt oameni mai de înțeles. Îl privi pe vicecomite pe furiș, încercând să ghicească dacă ar putea avea un sprijin în el. Dacă e pe lege, ce ar putea să-i facă? Ea nu s-a luptat decât pentru drepturile oamenilor, în șase ani cât a stat printre ei a fost de șase ori la Viena, a dus petiții, i-a învățat, le-a deslușit contractele și hărțile urbariale, i-a îndemnat să-și apere pământurile și casele, să facă robotă către Domeniile regale doar atât cât le cere legea, nu a făcut niciun rău nimănui. Nu avea de ce să își facă griji. Dreptatea era de partea ei.
Noiembrie 1846
Cancelarul
Cancelarului Josika îi veni să i se adreseze ca în tinerețe, cu Jozsi batya, elegantului domn care ședea în dosul biroului. Teleki îmbătrânise mult în acel an, slăbise și era încercănat. Amenințarea răscoalei din Galiția se întinsese până la ei și cele mai multe griji i le făceau, ca de obicei, moții. Mai ales pe domeniul de mijloc, în zona Abrudului, unde îi stârnea femeia aceea. Cancelarul venea însă în calitate oficială, de reprezentant al curții imperiale, așa că îi spuse:
— Domnule guvernator, am primit instrucțiuni de la Viena privind situația de pe Domeniile regale.
— Spune, domnule cancelar. Parcă văd că sunt în urma uneltirilor lui Nemegyi?
Amândoi îl detestau pe directorul Domeniilor regale, un intrigant înfumurat care nu avea stofă de administrator. Fostul vicecomite îi făcuse un raport catastrofal în care nu s-a încurcat în vorbe. Spunea acolo că nu cunoaște relațiile stabilite de legile țării între stăpâni și iobagi, că nu înțelege cum trebuie cârmuit poporul de rând pe care nu se străduiește deloc să îl înțeleagă. Ba chiar a zis că se poartă ca un sultan turc care îi promovează doar pe slujbașii care îl ascultă orbește și care prin abuzurile lor provoacă agitația și amărăciunea oamenilor. Dar Nemegyi trimitea aurul pentru vistieria imperială, iar de la Viena se vedeau doar rezultatele, nu se știau mijloacele prin care era obținut. Poporul era amărât și înverșunat, colac peste pupăză femeia aceea îl agita întruna. Pericolul unei noi răscoale creștea an de an. Iar Nemegyi, în loc să gestioneze situația, trimitea rapoarte la curtea imperială, plângându-se de rezistența iobagilor, de lucrăturile Caterinei, de slăbiciunea guvernatorului care nu reușea să o liniștească.
— Cred că avem o soluție privind-o pe instigatoare, domnule guvernator.
— Știi bine că am încercat să o prindem în toate felurile. Am trimis comitete, fostul vicecomite a fost de nenumărate ori, iobagii nu vor să o predea. Armata nu a reușit să dea de ea. Juzii ne-au spus că are o ceată de vreo cincizeci de oameni care o însoțesc de fiecare dată când merge la Abrud. Niciunul nu are curajul să o aresteze de frica unei revolte. I-am emis un salvconduct, nu trebuia decât să vină să îl ridice și să se ducă în pace în țara ei. Dar nu a venit. În schimb umblă la Viena de parcă ar fi la ea acasă. Oamenii cred că ar avea un protector la curte. Am auzit chiar zvonul prostesc că ar fi fost doica împăratului și de aceea ar avea intrare la el. Îi zădărăște, îi instigă și tare mi-e teamă că iar va trebui să trimitem armata, ca în 1837. Iobagii îi înfruntă pe funcționarii domaniali, pe cei ai comitatului. Oamenii mei se străduiesc să îi liniștească dar de cum se întoarce printre ei, iar vin plângeri că nu vor să facă robota, că distrug pădurile. Iar ea dispare ca o nălucă de fiecare dată când merge câte un trimis oficial pe domeniul de mijloc. Se ascunde prin păduri, ca o sălbăticiune.
— Ca un inorog, surâse Josika. Și cum se prinde un inorog?
Guvernatorul îl privi nedumerit.
— Nu știu, cancelare, cum?
— Dacă armata și comitetele și spionii și slujbașii domeniului au dat greș, îi trimitem o fecioară. Zâmbetul lui Josika se întinse și îl contamină și pe guvernator.
— Noul vicar episcopal al ortodocșilor a fost în luna octombrie pe domeniul de mijloc, la ordinul dumneavoastră. A umblat cu mult folos. A liniștit comunele și a obținut declarații de obediență de la aproape toți locuitorii. Curtea imperială a fost impresionată de realizările lui iar acum vă cere să îl trimiteți să o prindă pe Ecaterina Varga. Țăranii se tem de o intervenție a armatei, mai ales după ce s-a plimbat un detașament prin zonă, sunt obosiți de rezistență și au încredere în clerul lor. Pe el ne cere Viena să îl trimitem. Domnule guvernator, cred că ar putea avea succes. Trebuie să aibă succes!
— Așa rămâne deci, îl trimitem pe Andrei Șaguna.
Cancelarul ieși satisfăcut. Lucrurile se îndreptau, cei care îi întunecau imaginea în fața grației împăratului vor amuți, Caterina va fi prinsă, Nemegyi va fi redus la tăcere. Era bine să știe că împăratul era de partea lui.
18 ianuarie 1847
Vicarul episcopal
Frigul începea să pătrundă prin blana de oaie cu care își acoperise picioarele. Vicarul era obișnuit cu drumurile lungi și nu îl supărau. Iar acum era chiar mulțumit, nici nu simțea oboseala acestei zile pline. Succesul de azi îi va asigura bunăvoința notabililor Transilvaniei și, mai important, recomandarea lor, atunci când momentul alegerii episcopului va sosi. Le va scrie o scrisoare în care le va da toate amănuntele acestei remarcabile capturi.
Rememoră planul pe care cu atâta iscusință l-a pus la punct, după ce a primit ordinul guvernatorului, și care s-a îndeplinit fără greș, până la capăt. Conlucrarea cu protopopul din Abrud și preoții din comunele domaniale a fost impecabilă. L-au ținut tot timpul la curent cu mișcările femeii și cu starea de spirit a iobagilor. Când au aflat că e din nou printre moți, au trimis o delegație la el, la Sibiu, prin care să îl roage să țină slujba de Bobotează pe domeniul de mijloc, la Izbita. Au reușit să adune sute de oameni veniți să vadă înalta față bisericească ce iată, se interesa de necazurile lor. S-au golit satele dimprejur, ba au venit unii și de la Musca și de la Roșia Montană.
Le-a cerut la sfârșitul slujbei să îi arate dacă au un reprezentant. Și în fața lor a venit femeia asta care nu părea să se deosebească cu nimic de femeile lor, îmbrăcată la fel ca ele, deși se știa că la Viena umbla în haine de doamnă, cu ciorapi și pantofi. Că nici nu se mai știa cum era ea de fapt. Așa că a luat-o lângă el și a certat-o cu vorbă severă dar fără răutate iar pe oameni i-a certat cu blândețe, ca un părinte și un păstor al lor. Le-a amintit toate faptele necugetate pe care le-au săvârșit sub conducerea ei, cum au distrus plantațiile tinere de păduri, cum i-au amenințat și gonit pe prea-cinstiții slujbași domaniali, cum l-au înfruntat de atâtea ori pe vicecomite care a umblat printre ei doar cu interesul lor în gând și pentru ca să îi apere de ce putea fi mai rău, intervenția armatei, cum l-au atacat pe judele din Bucium cu gând să-l alunge și să îi ia banii pe care îi administra în numele comunei, și cum se poate califica o asemenea faptă decât tâlhărie. Le-a arătat că doar o aventurieră și o instigatoare ar face ceea ce această Ecaterina Varga și-a permis, să îi amenințe că le va rupe mâinile și picioarele celor care vor îndeplini zilele de robotă pentru administrația domeniului, să îi îndemne să pustiască pădurile. Și să nu uite cinstita adunare că ei sunt creștini smeriți, cu credință în Dumnezeu și împăratul lor, mineri harnici, urburarii cât și metalurgii, care au o datorie de ascultare și supunere de împlinit atât Domnului cât și împăratului, a cărui grație și putere trebuie să o sprijine cu aurul Apusenilor. Pentru că acolo trebuie să își pună ei credința și nădejdea, în curtea imperială și în judecată cerească, nu în această femeie care i-a amăgit și le-a luat banii, zeci de mii de florini, atâția ani, pentru umblăturile ei deșarte la Viena.
Când a urcat-o în sanie, doar unul, Simion, unul din haidamacii ei, a încercat să îl oprească.
Nimeni nu va avea de suferit. iar el va avea doar de câștigat. Iar când le va fi episcop, atunci va putea să îi ajute cu adevărat, să îi ridice din starea lor de popor incult și neajutorat. Până atunci, oamenii se vor liniști, el își va folosi influența pe care o avea la curte și la guberniu pentru ca să li se urgenteze procesul acela care se tărăgăna de atâția ani și pe care amăgitoarea nu reușise să-l finalizeze, iar ea, femeia aceasta mică și care nu părea remarcabilă în niciun fel, dar care a reușit cumva să sucească mințile bietei lui turme atâta vreme, va fi trimisă acasă la ea, în Ungaria, de unde nu va mai putea să facă niciun rău.
Se întoarse pe neașteptate către ea și, cu elegantul lui accent de Pesta, o întrebă în ungurește:
— Katalin, dumneata din care părți ale Ungariei te tragi?
Femeia îl privi o clipă fără să înțeleagă întrebarea. După care, revenindu-și ca dintr-un somn greu spuse
— Nu sunt din Ungaria. Mă trag de prin părțile Brașovului.
Fața prelatului se întunecă pentru o clipă. Să o lase să plece la ea acasă nu mai era o opțiune. Era limpede că nu puteau risca să o lase să circule liberă prin Transilvania, nu după toate pe care le-au pătimit până să o prindă. Ei bine, autoritățile nu aveau decât să găsească o soluție.
Asta deja nu mai era treaba lui. El nu făcea decât lucrarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu era cu el.
Directorul domeniilor regale
Nemegyi era fericit. Și când era fericit, era eficient. De cum au coborât călătorii din sanie. a organizat lucrurile. Pe femeie a trimis-o sub pază într-o încăpere a administrației. A trimis mesageri la Aiud ca să pregătească o celulă la închisoare, și la Alba Iulia, să anunțe că nu mai e nevoie de intervenția armatei. Pe cei trei bărbați i-a poftit la cină și la căldură. Era aproape amabil, deși îi disprețuia pe toți trei de la înălțimea lui de funcționar imperial. Un popă român și doi slujbași ai comitatului, vai de capul lor. Îi va ospeți și îi va găzdui, treacă de la el, măcar i-au rezolvat problema. Iar pe iobagii mineri care vor mai umbla după dreptate la împărat, o să îi învețe el minte. Că doar pe Domeniile regale, pentru iobagii lui, el era dreptatea și împăratul. Și Dumnezeul lor.
Epilog
Ecaterina Varga a fost deținută în închisoarea din Aiud până în luna martie, când a fost transferată la Alba Iulia, unde a fost ținută în regim de detenție severă, fără drept de a scrie sau a primi vizite. A rămas în arest preventiv aproape patru ani, uitată în perioada revoluției, judecată în octombrie 1850 și condamnată la trei luni închisoare. Sentința definitivă a fost emisă în 10 februarie 1851, menținând condamnare și motivând-o prin delictul de instigare împotriva ordinii publice. La 21 mai 1851, Ecaterina Varga a fost eliberată din închisoarea cetății Albă Iulia și s-a retras în satul ei de baștină, Hălmeag, dispărând din documentele oficiale.
