Povestire scrisă de Nicoleta Balaciu, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 9 octombrie 2016, la tema „festival”.
Ștergându-și încă o dată fruntea boită, Dionis coborî din căruță sprijinindu-se în toiag.
Străbătuse tot orașul în plin soare, anunțând festivitățile din căruța sa albă, împodobită. Urmat de trupa de bacante, traversă parcul plin de comercianți și se opri la tonetele cu must. Abia după ce bău prima cupă, sărbătoarea vinului începu cu adevărat.
După prima tură la gheretele cu butoaie, uită de grija machiajului și își șterse nădușeala direct cu poalele robei – până la urmă era un zeu, nu o statuie. Vinul era gratis și glumele bune. După a doua, își permise să își scufunde picioarele roase de sandale în arteziana orașului. Mâncă o pastramă și flirtă cu o bucată, nu, cu o bacantă voluptoasă, novice în trupă. La a treia tură, nimeni nu-i mai umplu pe degeaba cupa. Constată că își pierduse portofelul, dar mânia sa divină trecu neremarcată. Se duse să se culce.
A doua zi, Dionis se trezi înțepenit în căruță. Parcul se animase – oraș mic, plictiseală mare. Consideră că arăta prezentabil, deși roba era pătată de struguri zborșiți – zeilor li se iartă orice. Nu se mai obosi cu machiajul, era inutil în canicula târzie. Oricum îl făcea bătrân și buhăit, o imagine nedemnă pentru un zeu coborât între oameni. Halal zeu, seara trecută până și curvele îl refuzaseră – să fi fost înainte sau după ce pierduse portofelul? Asta îl frământa când ajunse în fața cortului.
Cu o zi în urmă nu îl observase, probabil aburii denși ai alcoolului îl învăluiseră, exact ca pe ultimii trei-patru ani. La cât de mic și prăpădit era, nu l-ar fi văzut nici treaz. Poate nici nu fusese acolo aseară. Sigur nu fusese, pe zdrahonul ce păzea intrarea l-ar fi remarcat, era genul de la care o încasa întotdeauna. Așa că se trase deoparte, lăsându-i pe alții să se înghesuie. Până la urmă, la ce?
— E o femeie acolo care îți șterge orice durere de pe suflet, îl lămuri unul. Și nu costă nimic. Îi dai la schimb un secret. Mai nimic. E aproape gratis, nu?
Al dracului preț, se gândi Dionis. La câte ar fi vrut să șteargă, sigur trebuia să ofere un secret grandios, de zeu. Și n-avea. Le spusese pe toate demult la beție. Asta e, se resemnă el, sărac pe toate planurile. Un pahar ar fi mers acum, să uite că nu putea să-și amintească. Textul nu prinse la comercianți, abia găsi pe unul care-i umplu pe datorie cupa.
— Poșircă, asta bea marele zeu la sărbătoarea sa! decretă Dionis, înălțând teatral cupa.
Lumea îl ocolea însă, neinteresată de amărăciunea divină.
— Mai faci și mofturi, drojdierule? Hai, valea! îi strigă negustorul.
Dionis își îndreptă spatele, își potrivi cununa de frunze vestejite și plecă mândru prin mulțime –bețiv, bețiv, dar trei zile pe an zeu!
Bătu aleile de nenumărate ori, trăgând de vin, recitându-și versurile, aruncând câte o glumă. Își găsi toiagul, căzut lângă arteziană. Nici nu observase că îl pierduse și pe ăsta. Verifică broșa cu struguri ce îi ținea roba în falduri – pe aia o avea încă. Vânturându-și rochiile, câteva bacante îl urmară în pas de dans și parcă își recăpătă puterile. Lumea îi făcea loc acum binevoitoare, chefliii ridicau paharele, câțiva aclamară la trecerea alaiului, încântați de prezența fetelor, nu a zeului burtos. Până la prânz își reintrase în drepturi, era ghiftuit și cupa o avea plină. Și auzise numai povești despre femeia ce-ți lua suferința. Cum trebuia să îi duci un ghem de sfoară. Sau de mătase, mai bine. Că în cortul ei era întuneric complet. Ba nu, ochii îi străluceau. Nici nu avea ochi. Atunci pielea îi strălucea. Da, pielea, ca la gușteri, în soare. Că degetele îi sfârâiau când desfășura ghemul. De fapt, nu îl atingea, îți pătrundea doar cu privirea până în suflet. Ba îl atingea, că firul ăla era viața și ea tăia tot ce era dureros. Cu un cuțit de argint. Cu o foarfecă. Ba cu dinții. Da, da, mici și stricați de la atâtea sfori roase. Nu cu dinții, pentru că nu avea gură, ca să nu dea în vileag secretele. Ce secrete, nu-ți cerea niciunul. Ba da, trebuia să i-l spui de trei ori la ureche. Ba de cinci, dacă voiai să scapi complet de suferință. De șapte și nu-ți mai aminteai niciodată ce te-a durut. Privind însă la domnișoarele bătrâne care ieșeau la fel de mohorâte din cort, părea că harul femeii, în caz ca avea într-adevăr unul, se evaporase – ca vinul din cupă. Și ca portofelul. Dar lumea se înghesuia curioasă, flămândă de distracția gratuită.
Dionis mirosise din prima păcăleala – prea vechi în branșă să nu recunoscă un șarlatan. Nu era bâlci la care să nu apară vreun magician adevărat, vindecător înnăscut sau profet trimis de Dumnezeu. Îl mira însă cum de femeia nu pretindea niciuna din astea și mai ales nu cerea bani. Dar nici nu le oferea ceva. O păcăleală bizară, pe care Dionis nu o înțelegea. Și care devenise subiect de bășcălie.
Nu dură mult până când cineva – vreun negustor parșiv – zise că femeia era o șarlatancă. Venită să le strice oamenilor sărbătoarea. Să le dea iluzii false. Să le irosească timpul. Să le răscolească rănile. Să semene scandal. De ce nici măcar unuia suferința nu îi dispăruse? Toți își aminteau în continuare de iubirile neîmpărtășite, de infidelități, de sarcinile pierdute, de orgoliile rănite sau de reproșurile usturătoare. Toate răutățile vieții rămăseseră la fel de dureroase ca atunci când intraseră în cortul femeii. Era doar o înșelătorie.
Lumea se întoarse la tarabe, abandonând femeia ce vindea pe mai nimic speranțe deșarte. Îmbulzeala se mută din nou la grătare, la butoaiele botezate, la vata pe băț colorată. În fața cortului rămăsese doar un cuplu de îndrăgostiți. Nu aveau vreo amărăciune de uitat, voiau doar să-și dovedească, simbolic, că nu aveau secrete. Naivitatea tinereții, gândea Dionis, așteptându-și rândul. Voia să vadă și el scamatoria asta de care nu mai auzise. Bacantele se risipiseră, neinteresate de dilemele divine ale unui muritor.
Zdrahonul îi aruncă o singură privire, indiferentă, atunci când crăpă gura cortului, poftindu-l înăuntru. Era întuneric, dar nu beznă. Cortul era căptușit cu carpete groase în nuanțe deschise de albastru și gri. În colțul cel mai îndepărtat, în spatele femeii, o lampă împrăștia o lumină slabă, rece. După arșița de afară, Dionis avu impresia că intrase într-o cavernă de gheață. Femeia îl aștepta așezată la o masă joasă, încadrată de cristale mari, albe și albastre, ce atârnau de sfori lungi din tavan. Îi făcu semn cu mâna să se așeze pe un scăunel, în fața ei. Dionis nu îi vedea clar chipul, era brăzdat de umbrele cristalelor ce se legănau în lumina puțină. Parcă s-au dedublat și sufletele lor dansează, gândea Dionis, urmărindu-le captivat jocul. Oare suflarea mea de zeu le-a însuflețit? Tremurul lor îl amețise, pleoapele îi cădeau grele într-o toropeală plăcută. Hipnoza, ăsta e trucul. Își scutură capul, nu voia să-i facă jocul. Un zeu fals păcălit de un șarlatan, asta chiar e caraghios. Dar ochii nu îl ascultau, nu voiau să se mai deschidă. Voia să doarmă, pe scaunul ăla incomod și mic, pe care nici măcar nu-i încăpea tot fundul divin.
— Hei, bețivule, trezește-te! rosti femeia.
Dionis tresări, toată toropeala dispăruse. Femeia întinsese mâinile, gata să îl scuture. Era albă, cu pielea sidefată, străvezie, prin care venele i se zăreau ca o încrengătură verzuie. Părul alb îi curgea peste umeri, iar ochii îi erau tansparenți. Doar pupilele, căscate cât boabele de piper, îl convinseră că nu erau acoperiți de albeață. Părea să fie tânără. Sau bătrână. Sau amândouă, nu-și dădea seama.
— Ghemul, spuse ea, așezându-se la loc, dincolo de masă.
Dionis îi întinse precaut un ghemotoc de iută cu care țăranii își legau viile. I se păruse potrivit pentru statutul lui.
— Ține-l strâns în mână, zise ea, pregătindu-și foarfeca.
Apucă de capăt și începu să tragă. Ghemul se mișca ușor în palma lui Dionis, gâdilându-l. Așa începe totul. Apoi clanț, prima tăietură, o bucățică doar, pe care o lăsă să cadă pe masă. Începu să-l desfășoare iar. Și din nou clanț, clanț, clanț. Femeia desfășura și tăia, fixându-l pe Dionis cu privirea ei de reptilă. Ghemul tresălta acum, ca viu, micșorându-se în pumnul închis. Uite așa trece viața. La final, când fiecare mai avea între degete doar capetele, femeia puse foarfeca jos. Între ei se afla o grămăjoară de fire.
— Astea îmi aparțin, spuse ea, strângându-le într-un coș în care ținea un ghem mare, multicolor, din bucăți înnodate.
Acum e acum, își spuse Dionis. Secretul. Nu avea niciunul pregătit. Poate doar acela că intrase să-l afle pe al ei. Ce putea să-i facă? Să-l dea afară? Acolo și voia s-ajungă. Să-i ia banii? Să-i găsească portofelul întâi! Să-l cotonogească zdrahonul? Ar fi preferat să nu, dar n-ar fi fost totuși primul zeu umilit de un muritor.
— Ce mai stai? îl întrebă femeia. Am terminat cu tine.
Așa că ieși. Afară, pe o caniculă gata să leșini, oamenii stăteau grămadă în fața cortului, certându-se care să intre mai întâi. Dionis, confuz, află că primele semne de vindecare începuseră să apară: măcelarul încornorat își primise nevasta înapoi acasă, văduva colonelului renunțase la doliu, iar pictorul orașului își recăpătase pofta de viață. Câte se mai dreg la un păhărel!
Lumea era convinsă acum: femeia chiar putea șterge suferința. Era o zeiță adevărată, nu vreo artistă tocmită de municipalitate. Ba era o sfântă. Zdrahonul o adusese într-o raclă de sticlă. Nu, într-o lectică acoperită, să n-o atingă soarele. Legată la ochi. Învelită într-un giulgiu. Înconjurată de flori. Așa că decepționații notorii și alții cu tristeți neștiute se întoarseră hotărâți să taie suferința din viața lor.
Spre seară, apărură și primele zvonuri. Măcelarul spăla carnea cu oțet și o vindea ca proaspătă. Ca orice măcelar. Doamna colonel fuma hașiș în fiecare seară. Măcar avea o plăcere nocturnă. Pictorul era homosexual. De parcă nu era evident. Secrete mici, mari, rușinoase, întunecate, caraghioase fură date în vileag. Toți erau încredințați că femeia își lua în sfârșit prețul. Bârfe de pahar. Dar oamenii le luară în serios. Se stricară prietenii și căsnicii, se împărțiră înjurături și pumni, se râse și se plânse. Mulți plecară furișându-se temători spre casele lor. Începea epidemia de secrete.
În fața cortului rămăseseră doar disperații. Oameni ce-și pierduseră copiii, averile, iubirile, mințile așteptau cuminți uitarea alinătoare. Pe o targă, învelit într-o pătură, un bătrân fusese adus de fiii lui. Spuneau tuturor că spovedaniile nu-i ușuraseră sufletul, dar poate femeia, cu harul ei, i-ar fi luat regretele ce nu-l lăsau să moară. Jigodii, vor să-i afle secretul înainte să moară. Unde și-a ascuns aurul, probabil.
Dionis nu putu nicicum să adoarmă toată noaptea. Se foi în căruță, așteptând emoționat dimineața. Se întreba ce secret îi va fi dezvăluit. Măcar așa afla ce mai făcuse în ultimii ani, de când era sub vraja alcoolului. Vreo înșelătorie? Vreo farsă proastă de bețiv? Poate. Vreun furtișag? Vreun rol mai bun? Puțin probabil. Vreo crimă? Vreo soție? Nici gând, fusese mereu un fricos. Vreun copil? Chiar imposibil, era un zeu trist.
Își netezi roba, își aranjă cununa, lustrui toiagul și porni nerăbdător de îndată ce se lumină. Gheretele cu vinuri, tarabele cu nimicuri sau parcul erau toate pustii. Poate era prea de dimineață. Se învârti pe lângă grătarele stinse, apoi căută cortul. În locul lui rămăsese doar pământul bătătorit – tot orașul se perindase prin el, la ce să mai rămână? Rătăci pe străzi. Nimeni. La unele ferestre vedea mișcare, de parcă oamenii îl urmăreau de după draperii. Sau se ascundeau la trecerea lui. Până la prânz, nu găsi pe nimeni cu care să schimbe o vorbă. Nici cerșetori, nici copii, nici măcar câini vagabonzi. Clopotele bisericii nu bătură. Magazinele nu se deschiseră. Negustorii nu se întoarseră la gherete. Toți stăteau ferecați în case, de teama secretelor.
Dezamăgit, Dionis își pregăti căruța și porni la drum. Străbătu străzile orașului, anunțând încheierea serbării. Când ultimele case rămaseră mult în urmă, își dezbrăcă roba și rupse cununa. Era din nou doar un bețiv.
