Poem scris de Adamantha Rev, la Atelierul Mornin’ Poets #99, cu Paula Erizanu, din 10 noiembrie 2024 la tema poemului scris din perspectiva unui personaj din literatură sau inventat.
Dac-aș fi picurat puțină miere în vorbă
Atunci când zgipțuroaica mi-a apărut la geam
Voind să-mi spună lucruri și să-mi întindă mâna,
De care nu știam pe-atunci c-aveam nevoie,
Aș fi aflat motivul pentru care ospățul nunții
Mi-a fost nenorocit de voci prevestitoare
Ce-au reușit să-ntreacă și chiote, și dansuri
Și acordeon, și tobe, și vuiet de ape printre pietre:
Death amser ymddial daeth yr amser
A sosit vremea răzbunării a sosit timpul
Cu pași repezi se apropie ceasul,
Voci ce mi-au sădit groaza-n oase și-au alungat nuntașii.
În acea noapte atât de-ndelung așteptată
Din care dispăruse orice urmă d-exaltare,
O lună plină se strecura printre perdele
Și ramurile stejarului erau pline de corbi,
Și focul ce-altădat’ ne tulbura n-avea putere,
Și astfel am lăsat-o suspinând în somn,
Privindu-i coapsele de-un alb marmorean
C-o presimțire sumbră-n timp ce trăgeam spre mine ușa.
De nu m-aș fi răstit la vrăjitoare
Judecându-i chipul diform și hainele ciudate,
Ar fi dat la o parte vălul de pe cripta
În care se ascunde îndepărtatul meu strămoș,
Nemulțumit de cum zânele dansau
Sprințare peste câmpurile lui-n lumina lunii;
Și mi-ar fi spus că ea chiar ea l-a sfătuit
Acum sute de ani să planteze porumbul
Peste cercurile lor fermecate și pentru asta
A luat trei pungi de galbeni și o capră.
Mi-ar fi spus de blestem, mi-ar fi spus
Despre cum omuleți în haine roșii
I-apăreau în cale de nicăieri în chip de-amenințare
Strămoșului meu cel care a auzit ‘naintea mea
Death amser ymddial daeth yr amser
A sosit vremea răzbunării a sosit timpul;
Mi-ar fi arătat recolte arse,
Cenușă neagră acolo unde-a fost viață,
Mi-ar fi arătat cum s-a plâns cum s-a rugat
De elfi și cum le-a dăruit câmpia:
Regele zânelor însă nu-și ia cuvântul.
Eu am fost amânarea, eu, sute de ani mai mic:
Pentru ca el să își trăiască viața;
În noaptea nunții smuls de lângă draga,
Am’naintat pe dealuri copleșit de griji,
Când dintr-odată m-am simțit atras
De-o melodie ce-mi deșteptă speranța.
M-am avântat în peșteră s-ascult mai bine,
Mergând tot mai adânc tot mai adânc,
Era așa frumoasă și-mi permitea să uit;
Când am ieșit, m-am reîntors spre casă
Uimit c-abia plecasem și soarele era sus pe cer
Am deschis ușa casei pe balansoarul meu un
Bătrân străin își fuma în tihnă pipa;
Sunt Madoc, Madoc, sunt stăpânul casei,
I-am zis, nu mă știa și casa arăta altfel
Singurul Madoc de care-am auzit,
A locuit demult pe-aici, cu zeci de ani în urmă,
A dispărut în noaptea nunții lui
Și-a fost de negăsit, soția i-a murit de dor.
Lasă, nu plânge Madoc, te-ai rătăcit, se-ntâmplă,
Vino aici și-apoi bem împreun’-un ceai.
Dar când să-mi pună mâna pe umăr să m-aline,
Am auzit o voce: noi nu ne luăm cuvântul
Și chiar atunci m-am risipit în praf.
* inspirată de o poveste galeză
