CU BRAȚELE DESCHISE

Povestire scrisă de Mirela Năstăsache, premiată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri.

Gelu deschide încet ochii. Clipeşte uşor până când se obişnuişte cu lumina. Lasă mâna jos, lângă pat şi ridică telefonul: Samsung J3, cadou de Crăciun de la Florina. E mort. Se ridică încet, gemând. Îl dor toate oasele, dar mai ales spatele. Peste trei zile face 65 de ani şi îi simte din plin. Caută încărcătorul, dar nu e la locul lui, în priză. Mâna îi tremură. Merge încet către bucătărie şi se întinde către sticla cu ţuică, dar un gând îl opreşte. O fi fost vis? Prea ar fi frumos! Masa e plină: farfurii, pahare, ziare, resturi pe care le îngrămădeşte cu mişcări rapide pe dulap. Găseşte încărcătorul şi reuşeşte să deschidă telefonul. Ultimul mesaj este de la Florina: „Am câteva zile libere. Vin să te văd de ziua ta!”. Nu a visat. Florina i-a trimis aseară acest mesaj, el a lăcrimat de emoţie şi şi-a umplut un păhărel. Apoi şi-a amintit că în ultimii ani şi-a petrecut ziua de naştere singur şi și-a mai turnat o ţuică. Pe urmă l-a cuprins fericirea că, iată, copila lui nu l-a uitat cu totul, şi a mai băut o gură din licoarea uitării. Şi tot aşa, până când a adormit cu telefonul în mână, într-o stare de maximă fericire amestecată cu o tristeţe cotropitoare.

Acum îşi mişcă cu greu capul, iar greaţa îi urcă din stomac tocmai către gât. Un fel de agitaţie îl cuprinde, gândurile încearcă să alerge mai repede, dar se împiedică unele de altele, buimace. Are o grămadă de treabă. Se spală pe faţă, apoi se întoarce la masă şi încearcă să facă ceva ordine. Pune farfuriile la înmuiat în chiuvetă, strânge ziarele şi le aruncă în lada din faţa sobei, şterge masa şi tot nu îi vine să creadă. Fetiţa lui se întoarce! Nu a mai văzut-o de-adevăratelea de mai bine de doi ani. Anglia e departe, iar ea munceşte, nu are timp de drumuri. El nu poate să lase magazinul pe mâna altcuiva. În cine să aibă încredere? Biletul de avion nu e ieftin… Şi apoi, ce să facă el acolo dacă ea e plecată toată ziua? Mai bine aşa, fiecare la casa lui. Vorbesc la telefon cam o dată pe lună, uneori şi mai des. Iar cu telefoanele astea noi, nici nu ai nevoie să zbori: poţi să îţi vezi copilul acolo, „la un click distanţă”, cum zic ăia de la televizor.

După ce spală vasele, merge în faţă, la magazin. Pune în geam cartonul cu „Vin imediat” şi porneşte către piaţă. Nu poate să o primească oricum, trebuie să pună ceva pe masă.

— ’Neaţa, Gelule!

— ’Neaţa, vecine!

— Unde pleci aşa devreme?

— La piaţă! Vine Flori acasă! Mă duc să cumpăr de-ale gurii.

— Ah, mare bucurie! Bravo, vecine!

Chiar că bucurie mare! Ce petrecere o să facă! Întâi să ia nişte pastramă de berbecuţ să o pună în baiţ. Şi nişte peşte proaspăt. Poate găseşte scrumbie, că aia e bună la grătar.

— Să trăieşti, nea Gelu! Ce faci, nu deschizi azi?

— Vino şi tu pe seară, că acum am treabă. Vine Flori pe acasă.

— Bine, bine! Vin mai târziu atunci!

Oare ce ar mai trebui să cumpere? Nişte mezeluri, nişte brânză de la cioban, măsline… De băut are de toate, că doar e om gospodar. Ceva castraveţi şi roşii găseşte prin curte. Aranjează el un aperitiv, frumos, pe frunze de salată, cum a văzut că fac „şefii” ăia pe la emisiuni. Pe urmă, ar fi bune nişte sarmale, dar nu prea se încumetă să facă singur. A încercat o dată şi i-a ieşit toată carnea din foile de varză. La gust nu erau rele, dar nu arătau deloc a sarmale. Mai bine o roagă pe vecina de vizavi să îi fiarbă o oală, că de la ea a mâncat de fiecare Crăciun de când i-a plecat nevasta. Bun! Apoi peştele, cocoşul, pastrama… tot ce îţi poţi dori pe o masă aniversară!

Gelu nu stă deloc toată ziua. Face curat în casă, taie cocoşul, pregăteşte grătarul. La magazin se duce doar atunci când îl strigă cineva la poartă. S-a dus vestea în tot satul despre venirea fetei şi oamenii nu îl mai deranjează pentru orice nimic. Se duce el spre seară şi deschide vreo două ore, că prea i se face urât singur.

— Şi ce face, se întoarce de tot?

— Fugi de-aici! Ce să facă ea aici?

— Da’ noi ce-avem, bre?

— Păi asta e, că nu prea avem.

Glumeşte Gelu, dar ce mult i-ar plăcea să o aibă pe Florina aproape! Să îşi facă şi ea o familie, să îi facă nepoţi… Să aibă grijă de magazin împreună. Sau să fie învăţătoare, la şcoală. Sau primăriţă, de ce nu? Dacă nu aici în sat, măcar colea, la oraş. Să facă şi ea ca ceilalţi: să se ridice cu un cap mai sus decât părinţii, nu cu trei. E mândru de fata lui, nu încape discuţie, dar uneori se mai întreabă şi el de rostul vieţii şi nu are cine-i răspunde.

— Bună, tată! Ce faci?

— Bine, pe-aici pe la magazin. Ai aterizat?

— Da, dar mai stau puţin în aeroport.

— Nu prea te grăbeşti să mă vezi, râde el.

— Uite, voiam să îţi fac o surpriză, dar acum m-am gândit că mai bine îţi spun dinainte. Nu vin singură.

— Foarte bine! Aşa e la chef, cu mai multă lume!

— Vin cu mama. Am aranjat să fim cu toţii de ziua ta.

— Foarte bine!

Atât reuşeşte să spună Gelu în faţa acestei veşti. Pe nevastă-sa nu o mai văzuse de vreo cinci ani. Îl anunţase într-o vară că se duce în Italia, la soră-sa, că îi găsise ea acolo o bătrână de care să îngrijească.

— Şi de mine cine o să aibă grijă? o întrebase el; că nu era obişnuit nici să îşi încălzească singur mâncarea, d-apoi să gătească sau să spele hainele.

Până la urmă acceptase. Florina era la facultate, magazinul mergea, ca întotdeauna, cât să nu zici că stă, aşa că un ban în plus le era de ajutor. Stabiliseră să rămână la muncă până termină fata şcoala, dar după o vreme s-au obişnuit cu distanţa şi nu au mai adus deloc vorba de întoarcere. La început vorbeau des la telefon, venea acasă de sărbători, dar apoi au rărit şi telefoanele, şi vizitele, şi transferurile financiare. Prin sat se zicea că şi-ar fi găsit pe altul acolo, dar… câte nu zice lumea?

Vestea că vine şi nevastă-sa îl loveşte ca o măciucă în moalele capului. După ce închide telefonul, merge direct la sticla de ţuică şi ia un gât zdravăn. Bucuriei sincere de dimineaţă îi ia locul un mare semn de întrebare: de ce vin acum, amândouă, acasă? Aranjează masa, pregăteşte grătarul şi îşi mai toarnă un păhăruţ.

— La mulţi ani! strigă amândouă în cor când intră pe poartă.

— Bine aţi venit! Haideţi, intraţi!

După ce îl îmbrăţişează, se aşază la masă, iar Gelu, ca orice gazdă care are musafiri, începe să pună pe masă tot ce pregătise. Fetele sunt vesele şi povestesc tot felul de lucruri. Gelu se bucură uitându-se la ele. Copila s-a făcut frumoasă, nevastă-sa arată ca o doamnă… Ce familie minunată sunt toţi trei! Dau noroc cu o vişinată dulce şi bună, făcută de el toamna trecută. Ar fi putut fi fericiţi aşa tot timpul, dacă nu le-ar fi trebuit lor mai mult.

— Haideţi, serviţi cât e caldă!

Gelu aduce fripturile. Aude ca prin vis cum Florina îl ceartă că a pregătit prea multă mâncare, prea multă carne. Pe la ele pe acolo se mănâncă altfel. Nu contează, are de toate. Şi, uite, acum sunt şi ele aici, deci viaţa e mai frumoasă. Toarnă vin roşu de acum doi ani. E puţin aspru, sec, cum zice Florina, dar le place tuturor.

— Ar merge nişte muzică, nu-i aşa?

Sigur că merge! Să cânte de petrecere şi de dor! Să audă toată strada că e chef mare la el acasă. Lui Gelu îi dau lacrimile de încântare. Aşa o bucurie trebuie cinstită! Se duce să mai aducă o sticlă din beci. Când se întoarce, în cameră e întuneric şi linişte. Apoi Florina aprinde lumânarea de pe tort şi începe să cânte cu entuziasm: „La mulţi ani cu sănătate / Să vă dea viaţa tot ce doriţi…” Iar Gelu simte cum îl apucă o furie cum nu a mai trăit niciodată.

A doua zi în sat nu se mai vorbeşte despre petrecere sau despre vizita Florinei. Deşi la el la magazin oamenii nu se grăbesc şi, de obicei, se întind la vorbă, azi nimeni nu întreabă nimic. Toată strada pare să fi făcut un pact al tăcerii, lucru pentru care Gelu le mulţumeşte în sinea lui. Ce ar mai fi de spus? Auziseră cu toţii muzica şi chiotele, vocile din ce în ce mai înfierbântate, apoi ţipetele celor două femei, urmate la scurt timp de sirenele ambulanţei şi ale poliţiei.