Povestire scrisă de Ramona Micu, premiată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, „pentru naturalețea relatării, dialogurile credibile, desprinse din viață, pentru veridicitatea personajelor, pentru siguranța și concizia descrierilor.”
Peste drum, la tanti Aurica în poartă, două gâşte cu picioarele strâmbe se leagănă pe iarba verde. Soarele de primăvară târzie se prelinge peste ochii lor albaştri fără expresie. O sclipire aurie se reflectă în pârâiaşul limpede care ţine loc de stradă, adăugându-i nuanţe de răsărit. Câteva flori mărunţele colorează iarba de pe mal. Gâştele îşi continuă mersul legănat printre petale, în drum spre apa sclipitoare. Două case mai încolo, un chip luminos se arată de după gard. Cu un zâmbet larg, mă pregătesc să salut zâna cu părul pădure care pluteşte spre mine cu rochia ei vaporoasă. La doi paşi de mine, zâna scoate de undeva de la spate un clopot uriaș şi, zbang, creierul îmi zornăie în cap, în timp ce o mână care nu e a mea se întinde spre telefon.
— Hmm, îngaim buimac.
— Spune-i lu’ mă-ta că nu mai pot să mă duc la serviciu, nu mai am cămăşi curate. Să lase dracu’ talentele şi să vină acasă, că n-oi fi eu cel mai rău bărbat din lume.
— Dormeam, tată.
— V-am crescut, v-am dat bani să vă duceţi la şcoală, nu beau prin cârciumi să ne râdă lumea, nu ştiu ce nu-i convine la mine. Că în viaţa mea n-am făcut rău nici unei muşte şi ea uite ce face, îşi face bagajele şi pleacă de-acasă, să ne facă de râs, îţi spun eu, numai de aia. Că de-a doua zi m-a şi oprit Bădeasca pe scară să mă întrebe unde e mă-ta, de zici că nu mai putea de doru’ ei. Am fost după ea şi la Poştă, da’ s-a ascuns prin spate, m-a minţit Simona…
— Ihî.
— …că nu e acolo. Ce i-oi fi făcut eu, nu pricep…
Aici simt o nevoie acută să-l întrerup, am eu bănuielile mele, amintiri ȋmi vin ȋn minte rotunde, din cauza ta a luat ăsta 4 la română și pe-ăstălalt ȋl caută fetele la telefon, fete ȋi trebuie lui la 14 ani, tu le cauţi ȋn coarne, gata, nu se mai poate, se dă milităria jos din pod, numai tu eşti de vină, treci şi pune-mi ceva de mîncare, dar tata nu se opreşte, îşi continuă neostenit monologul.
— …să plece ea de-acasă după 35 de ani. 35 de ani de căsnicie şi ea se găseşte să plece. Doar dacă şi-a găsit pe vreunu’, vreun poştaş, ceva, de pe la serviciu. Dacă afli că şi-a găsit, să-i spui să nu mai calce pe-acasă, că eu nu umblu cu curve. Aşa să-i spui, m-auzi? Da’ n-aş crede, că tânără nu e, frumoasă nici atât, de unde dracu’ să-şi găsească unu’ tocmai acu’, la bătrâneţe, cu nepoţi pe bătătură.
— Auzi, tată? Poţi să mă suni mai târziu?
— De ce, te sună mă-ta? Te sună, ha? Mie nici nu-mi răspunde la telefon, da’ pe tine te sună.
— Nu mă sună nicio mamă, tată. Mi-e somn, vreau să mai dorm. Nu e nici 6, mormăi după ce arunc o privire spre ceasul de pe perete.
— Ba să nu mai dormi deloc. Eu n-am dormit toată noaptea şi tu vrei să dormi. Aşa v-a învăţat mă-ta, nişte puturoşi. Barem frate-tu s-a dus dracu’ în lume, nu-l mai interesează de nimic, nici telefon nu mai dă, nu ştii dacă mai trăieşte sau nu. Da’ tu ? Dacă ai rămas aici lângă noi, să ne fii sprijin la bătrâneţe, stai şi ascultă-mă.
— Te ascult, tată, te-ascult. Între noi fie vorba, bombăn în sinea mea, stau la 200 de kilometri de voi, că v-aţi împotrivit cu toată forţa când am vrut să mă întorc acasă după facultate, ce să faci în oraşul ăsta, tu nu vezi ce sărăcie e, dar parcă de asta îţi pasă ţie acum.
— Să-i spui că mă omor dacă nu vine acasă.
— Hai, tată, lasă dramatismele.
— Care dramatisme, mă, astea sunt dramatisme? Tu ştii că n-am mai mâncat de trei zile?
— Păi de ce n-ai mâncat, tată?
— Mă, tu eşti prost? Cum de ce n-am mâncat? N-am mâncat că n-am vrut eu, uite de-aia.
— Normal, mormăi în barbă.
— Am rămas singur pe lume, nu vă mai interesează de mine, n-aţi venit unu’ să mă întrebaţi dacă am ce mânca, dacă mă descurc, dacă n-am nevoie de ceva, bine că măcar tu îmi răspunzi la telefon.
— Îhî. De nu ţi-as mai răspunde, continuu în gând, cu ochii la ceas. Uite ce e, tată, trebuie să te las, mă pregătesc să plec la birou.
— Care birou, mă, nu ziceai că vrei să dormi? Acum te-apucă munca.
— S-a făcut târziu, tată, trebuie să-l trezesc pe Victor, să-i dau să mănânce, că după aia întârziem cu toate.
— Bine, du-te. Auzi? Da’ să ştii că şi tu eşti prost, cine dracu’ a mai văzut bărbat să se ocupe singur de copil, că nevasta s-a găsit să facă studii în străinătate la treij’ de ani. Asta îi trebuia ei acuma, studii. Poate îşi găseşte vreun negru p-acolo şi te lasă.
— Pa, tată, chiar trebuie să ȋnchid.
— Bine, da’ să nu mă uiţi cu mă-ta.
De parcă l-aş putea uita, după trei săptămâni de când îmi repetă la nesfârșit același cântec.
Mă întind agale, m-aş întoarce pe partea cealaltă, dar a cam venit vremea pentru rutina zilnică, spălat, trezit copilul, spălat copilul, mâncat copilul, ups, hrănit copilul, înghesuit copilul în maşină, printre hârtii, cutiuţe şi gunoaie de tot felul, dezbrăcat copilul pe holul îngust de la grădiniţă, înghesuit între mii de papuci și rucsaci cu Mickey Mouse, trafic, birou, iarăşi trafic, copilul, şi iarăşi copilul. Și somn, somn izbăvitor. Și lungi conversaţii la telefon, zeci de telefoane pe zi, tata, spune-i să vină acasă, mama, sunt liberă să fac ce vreau eu, când vreau eu, nu-mi pasă că stau ȋn zece metri pătraţi, nu m-aș mai ȋntoarce pentru nimic ȋn lume, nu știu de ce am stat atâta lângă el, mi-a trebuit un cancer să-mi dau seama că vreau să trăiesc, mai bine mă ȋmbolnăveam la 25 de ani, hai, nu chiar la 25, că nu v-aş mai fi avut pe voi, Maria, mi-e dor de voi, spune-i lui Victor că mi-e dor, spune-i că vin de Crăciun, pune-l să facă listă cu ce-şi doreşte, de parcă şi-ar putea dori altceva decât să fii lângă el.
Pe primul loc eşti tu, pe al doilea eşti tu şi pe al treilea eşti tot tu, aşa mi-a spus psihologul pe vremea când se număra printre priorităţile mele într-atât încât să-l vizitez o dată pe săptămână. Pe primul loc sunt eu. Mă ridic din pat, scârţâi alene până la baie, dau drumul la apă şi mă bag sub duş. Femeia ideală trebuie să fie tâmpită, cântă picăturile zglobii. Blândă şi proastă ca o vită, cânt şi eu printre picături. Uşa se deschide uşor, zâna din vis se iveşte blondă în prag.
— Trebuie să plec, să nu mă vadă Victor. Te deranjează dacă fac pipi lângă tine?
