Povestire scrisă de Nicoleta Balaciu, aleasă de Dan Coman la Creative Writing Sundays, pe 17 iunie 2017, la tema „O povestire care să descrie relația dintre un bărbat tînăr și o femeie (mult) mai în vîrstă (minim 25 de ani diferență între ei). Povestea trebuie să se desfășoare într-un sat și trebuie să conțină descrierea (a cel puțin) unei secvențe de sex între cei doi.”
Dau drumul apei de la chiuvetă și mă așez pe marginea căzii. Pun zăvorul încet, să nu mă audă. Asta ar mai lipsi, să se panicheze și mai tare, de parcă nu-mi ajunge că se plimbă nervos între dormitor și bucătărie, târându-și papucii pe gresie și mormăind că așa ceva nu se poate, moare omul și ăștia nu mai ajung. A sunat deja de trei ori, deși i-am spus că nu e cazul, nu e nimic grav, trece. Mai bine îi spuneam că mi-am dat bila peste cap de la mujdeiul ăla, și așa am vărsat o grămadă. Măcar mă lăsa în pace cu cocoloșeala, luam un Colebil, îmi făcea un ceai de anghinare, aia era. Până la urmă reușeam eu să adorm.
Acum face treișpe – paișpe între ferestre și nu pot să plâng decât încet, cât să mă acopere zgomotul apei care curge. Simt apăsarea în piept și inima parcă îmi bate în gât. Îmi vine s-o smulg și s-o arunc în oglindă, s-o fac țăndări, să nu mă mai văd așa distrusă. Sau s-o arunc în closet și să trag apa. La vârsta asta nu ai cum să mai scapi întreg din așa ceva. Nu ai cum.
— Iubițel, a venit, în sfârșit, îmi bate el în ușă.
— Ce bine, nu știu dacă mai rezistam, îi răspund.
Mă spăl pe față cu apă rece până nu se mai văd dâre de lacrimi. S-a dus tratamentul cu colagen. Și era ultima fiolă. Măcar ochii nu mi s-au umflat. Ochi mari și plânși, cum îmi zicea vară-mea să o machiez pentru întâlnire, cu alb și roz. Își punea și picături cu zeamă de lămâie, să-l impresioneze pe Mihai. L-a jucat pe degete de la început, așa bondoacă și sâsâită cum era. În schimb eu, la birou, m-am umflat ca o broască. O broască în desuuri din dantelă. Mi se vedeau pungile de sub ochi ca la bețive. Noroc că nu mai erau și alții în firmă. Ce puteam să mai zic? Pe undeva, mă așteptam să iasă prost. La 40+ nu mai crezi în povești cu feți-frumoși.
— Ia uite, bă, cât se învârte, îl aud pe George.
Stă la geam în bucătărie și face semne cu mâna. Plouă mărunt. Bălțile strălucesc în albastru și portocaliu de la girofar. Au trimis o mașină mică. Până la urmă o parchează chiar la intrarea în bloc. Șoferul coboară și ia din spate trusa. Sună la interfon. George descuie și iese pe palier. Se uită pe casa scării.
— Băi, băi, dar nu se grăbește deloc.
Tipul se oprește după fiecare etaj. Până ajunge la noi, mă apucă din nou toată agitația.
— Nu puteați să stați mai jos? Mi-au ieșit ochii până la patru. Bună seara! Gâfâie, nici măcar nu se șterge pe picioare când intră. Cine este pacientul?
— Eu sunt. Cred că am făcut un atac de panică, îi răspund. Am palpitații și simt că nu-mi ajunge aerul.
— Aha. Asta o să constat eu. Haideți undeva să vă întindeți ca să vă consult.
Mă gândesc repede unde să-l duc. Mă pregătisem pentru sufragerie, dar la ce urme a lăsat cu bocancii pe gresie, mai bine în dormitor, că acolo e doar o carpetă în dreptul geamului. George vine în urmă, închide ușa, zici că i-e teamă să nu se audă până la vecini. Bravo mă, după ce că nu e praful șters, să se vadă și masa de călcat cu husa arsă. Ne așezăm toți pe marginea patului. Doctorul scoate un clipboard și tensiometrul din trusă. Întind mână.
— Întâi cum vă numiți.
— Liana Ciobanu, zic eu. Liana, cu L, nu Diana.
Mă privește fără să spună nimic, apoi modifică numele în fișă. Îmi cere CNP-ul și vârsta. Îi zic. Se uită iar. Da, prietene, sunt născută în ‘71, știu că n-arăt de-atât. Mă întreabă dacă sunt asigurată. Zic că da. N-am adeverință. George spune că se poate verifica online, scoate mobilul din buzunar să-i arate pe site-ul casei de sănătate. Mai că se scuză că nu ținem adeverințe în casă pentru urgențe. Ăsta pufnește:
— Nu vorbeam cu dumneavoastră. Se întoarce iar spre mine: Domnul cine este?
— Soțul meu, îi răspund.
— Sigur?
Dau din cap că da. Ce vină avem că el arată mai în vârstă și eu mai tânără. Și apoi, e treaba mea cu cine mi-o trag. Mă rog, treaba lui sigur nu e.
— Aduc certificatul de căsătorie? întreabă George.
Medicul dă din cap că nu, fără să ridice privirea din foaie. Mai bifează ceva, apoi îmi ia tensiunea.
— 10 cu 6. Așa aveți de obicei? Sau nu știți?
Îi spun că dintotdeauna. Medicul de familie zice că e bine așa, n-o să fac hipertensiune la menopauză. Mie îmi pare că mai e mult până atunci, nici nu mă gândesc la asta, ce naiba, nici nu mi se văd ridurile. Pe sub machiaj.
— Medicii de familie… cum le știu ei pe toate. Și ia ziceți, ce s-a întâmplat? Aici zice pacient agitat. Ce vă agită? Auziți voci?
Îmi vine să râd, n-aud dom’le nicio voce. Arăt a nebună? Sau ăsta e codul când spui la 112 că e cineva agitat?
— Nu, n-aud. Adică ale noastre, dar nu la asta vă referiți, cred.
Tipul nu îmi răspunde. Bifează doar în fișă.
— Auziți voci în cap? Sau în urechi? Auziți voci în pereți?
Nu, nu și nu. În apartamentul de alături vecinul înjură la meci. În mod normal, i-aș fi răspuns că prin pereți auzi tot, de exemplu că acum a ratat Chiricheș, dar înțeleg unde bate. Pe bune, așa arată nebunii? Cu pijama satinată și halat asortat?
— Ați băut ceva?
Mă încrunt, deja mă enervează. Îi spun că un ceai de tei.
— Ați luat ceva medicamente? De orice fel.
Clatin din cap.
— N-ai luat pentru răceală? intervine George.
— A, am luat un paracetamol, acum vreo două ore.
— Păi vedeți, doamnă?!
Se uită la mine acuzator și bate cu pixul în clipboard.
— V-a prescris vreun doctor să luați? Normal că nu, l-ați luat după ureche. V-ați uitat ce reacții adverse dă?
Mai că îmi spune că l-am pus pe drum pentru un Paracetamol. Îmi cere prospectul. Noroc că-l am pe noptieră. Te pomenești că nu m-o fi crezut. Mulți drogați or fi pe lume. Îl citește fără grabă, de parcă s-ar odihni pe patul nostru. Afară, pe pervaz se aude cum răpăie ploaia. Măcar curăță găinațul de porumbel.
— Uitați, scrie clar că dă tahicardie, îmi arată el cu degetul pe prospect.
— Dar eram agitată și înainte să-l iau. De vreo două săptămâni mă simt așa în fiecare seară. Analizele mi-au ieșit toate bune.
— V-ați supărat de ceva? Poate v-ați certat cu domnul? Ați zis că e soțul, da?
Se uită la mine de parcă ar căuta pe sub pijama urmele unei neînțelegeri. Bine că nu vede vânătăile de la sală, că o dădeam în altele. N-am de gând să le explic polițiștilor că am fost la cycling. Nu știu cum rezistă altele pe șaua aia îngustă, eu o simt și prin pantalonii cu burete. Ar intra și George la bănuieli, că nu m-a mai atins de câteva luni, dinainte să înceapă povestea cu Matei.
— La serviciu e stres?
— Ca întotdeauna, ca peste tot.
Ce se-așteaptă? Să-i povestesc cum lunea și joia rămâneam peste program, până plecau toți, și mult după? Cum la biroul lui Matei, pe sub mochetă, trecea un cablu pe care îl simțeam mereu sub rotule, oricum m-aș fi așezat? Că agrafele de birou trepidau în cutia lor, cutia vibra pe blatul de stejar sonoma și biroul se deplasa cu jumătate de palmă? Dacă numărai urmele lăsate de picioarele biroului în mochetă, puteai spune precis: trei săptămâni, fix cât trei lungimi de palmă. Încă pe atât și ar fi lovit dozatorul de apă. În câteva luni, biroul ar fi ajuns până la copiator. Iar la sfârșitul anului am fi fost mai mult ca sigur afară din firmă. Nu trebuie să fii inginer ca să faci toate calculele astea, așa că i-am zis: Uite, Matei, trebuie să discutăm serios ceva, până nu ajungem prea departe. Iar el mi-a răspuns senin: Stai liniștită, eram doar curios cum e cu o femeie mai în vârstă!, apoi și-a terminat țigara și m-a întrebat ce părere am despre reclama la care lucra. Nici măcar matură, ci mai în vârstă. Pe bune, ce puteam să mai zic? Probabil că mă-sa o fi mai tânără, dar sigur nu arată așa. Și nici nu câștigă atât. De-asta nici nu plec din firmă. Mă perpelesc doar nopțile, parcă aș fi iar adolescentă. Nici nu pot să plâng ca lumea, George stă numai după fundul meu.
— Doamnă, vă fac o injecție ca să dormiți. Vă zic eu, toți suntem stresați, dar nu ne dăm seama. Și lăsați ce zic analizele, luați niște vitamine. Niște calciu. Niște magneziu. O să vă pună imediat pe picioare. Dar să luați ceva bun, de firmă să zic așa. Sunt mai scumpe, e adevărat, dar scăpați de stările astea.
Scoate din trusă o seringă și o fiolă. Îmi cere spirt și se miră că n-am vată în casă, doar dischete demachiante, care sunt oricum și alea bune.
— Te doare? Se agită George în jurul meu. Ce injecție i-ați făcut?
— Sunteți doctor?
— Nu. Dar dacă se simte mai rău? Să știm ce să spunem la spital că a luat.
— Nu i se face rău, o să se odihnească doar, răspunde lăsând fiola pe noptieră. Să luați neapărat vitamine.
— Recomandați ceva?
— Sigur, dacă vreți ceva bun. Ieftine luați și din farmacie.
— Doar n-o să ne scumpim la sănătate, spune George. Ce să luăm?
— Sunt niște vitamine americane, foarte bune. Calciu, magneziu, vitamina D. Nu se găsesc în farmacii, știți că farmaciile merg doar pe profit, iau ce e mai ieftin ca să le poată vinde scump. Nu contează că sunt apă de ploaie. Astea de care zic sunt recomandate în toată lumea, că se asimilează imediat. Iei două-trei și simți diferența. Eu nu știu ce m-aș face, cum aș rezista zi-noapte în gardă. Acum tocmai mi s-au terminat, că vă și dădeam una să vedeți cât sunt de bune. Dar mâine mă duc să-mi iau un flacon nou. Dacă vreți vă comand și dumneavoastră, dar să-mi ziceți sigur. Mâine vi le-am și dat.
Îi spun că sigur, la ora 1 cum ne-am înțeles, îl sun și ne întâlnim. Îmi cere o hârtie și își scrie numărul de telefon.
—O să fiu pe la Victoriei. Puteți veni, da? Să nu vă aștept degeaba.
George îl conduce și încuie ușa. Citesc hârtia lăsată pe comodă: Dl Gabi Amway și numărul de telefon. O mototolesc și o arunc în bucătărie la gunoi. Peste tot numai țepari. Aud ușa de la intrare trântindu-se și pași prin balta de pe alee. Ambulanța pornește, iar eu pic de somn.
