Povestire scrisă de Tudor Antemir, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 14 aprilie 2024, la tema: „dependențe”. Povestire editată de Bogdan Munteanu.
La prima întâlnire, Ilinca te întreabă despre vicii.
StarCraft II s-a lansat cu o lună în urmă. L-ai așteptat ca un copil, chiar dacă ai treizeci de ani. StarCraft I a fost jocul adolescenței tale. La fel ca atunci, te-ai cufundat în campania single-player, o poveste puerilă despre trei rase care se luptă în spațiu. Până s-o cunoști pe Ilinca, îți petreceai tot timpul liber încercând să termini fără greșeală misiunile. Simțeai că nu ai nimic mai bun de făcut.
— Mă joc la calculator câteodată, îi spui și te aștepți să râdă de viciul tău.
Nu râde, i se citește îngrijorarea în ochi. Îți spune că fostul ei iubit se trezea în toiul nopții și se ridica pe furiș de lângă ea ca să se joace. Te relaxezi. E ușor să concurezi cu asta. Cu cele câteva ore zilnice de StarCraft, ai lucrurile sub control. Știi cum arată excesul. Te-ai despărțit de o tipă deprimată care umplea scrumiere cu vârf în timp ce se uita la seriale de la prânz până la patru dimineața.
Începutul de relație, cu toate bucuriile lui, te ține departe de joc aproape un an. Ai, totuși, câteva tentative să i-l arăți Ilincăi. Îi vorbești despre cele trei rase.
— Uite, ăștia sunt terranii, adică noi, oamenii, care ne-am împrăștiat prin univers și avem soldați și tot felul de mașinării de război. Cu ăștia joc eu.
— Și ăștia? zâmbește ea înțelegător. Sunt frumoși, parcă ar fi din Egiptul antic.
Vrea să-ți facă pe plac, se vede că nu o interesează deloc.
— Protoși, cea mai veche rasă. Îi consideră pe ceilalți inferiori și vor să-i extermine. Au tot felul de vrăji mișto.
Îi arăți zergii și face o grimasă.
— Ăștia sunt un fel de gândaci spațiali care merg pe sub pământ și trag cu acid, cu spori și cu țepi. Și ei vor să-i omoare pe toți ceilalți, normal. Și, pe deasupra, acoperă planetele cu creep, un deșert mucilaginos pe care nu poți construi nimic.
— Ca melodia lui Radiohead?
— Creep, da. Pentru că se întinde încet peste tot, dacă o lași. Dar n-o lași, o ții sub control omorând tumorile astea.
— Oprește-te, nu vreau să visez urât.
Te oprești. Poți trăi foarte bine și fără joc. Iubita ta e sportivă și duce o viață sănătoasă. Îi preiei bunele obiceiuri.
Apoi Ilinca își găsește de lucru în München și pleacă pentru un an. Trebuie să-ți umpli serile cu ceva. Afli de câțiva prieteni care joacă și ei StarCraft. Vă întâlniți online. Descoperi modul multiplayer și totul se schimbă. Ți se ia colacul de înot și ești aruncat în marea învolburată. Întâlnești jucători din toată lumea. Toți vor să câștige. Majoritatea sunt fair-play, dar unii încearcă să te scoată din ritm. Te înjură sau folosesc strategii cheese, cu care pot câștiga meciul ușor și rapid. Dacă întâlnești mai mulți din ăștia la rând, îți vine să spargi ecranul calculatorului.
Te joci în fiecare seară până după miezul nopții. Nu te interesează că a doua zi o să fii mort de oboseală la birou, că o să ai ochii împăienjeniți. În weekenduri stai și mai mult. Refuzi ieșirile cu prietenii de-o viață. Le spui că ești obosit, că ți-e lene. Ți-e teamă că-ți ieși din formă dacă nu exersezi zilnic. Jocul îți găsește adversari pe măsură, din ce în ce mai buni, te mută dintr-o ligă în alta.
Lucrezi opt ore pe zi la calculator, apoi deschizi StarCraft. Pornești căutarea. În câteva secunde, jocul îți găsește un adversar. Începe numărătoarea inversă. Cinci. Inspiri adânc, încerci să te calmezi. Patru. Concentrează-te, nu greși. Trei. Să nu fie un nesuferit, n-ai chef să te enervezi. Doi. Nu contează dacă pierzi, doar să nu pierzi penibil, să nu-i dai satisfacție vreunui idiot. Unu. Pulsul ți s-a dublat. Respiră, respiră. Start. Timp de zece – douăzeci de minute nu consumi aer, doar adrenalină. La sfârșitul jocului ești epuizat, dar o iei imediat de la capăt.
Ilincăi îi e dor de tine. Poate ți-ar fi și ție de ea, dacă n-ai avea jocul să-ți țină de urât. Stați pe skype în fiecare seară. Ar vrea să adoarmă ascultându-ți vocea. Prietenii te bombardează cu mesaje. Te așteaptă în joc. Reziști cât poți, dar, în cele din urmă, închei conversația spunând că ești obosit. Nu-i mărturisești niciodată adevăratul motiv, vrei să rămâi perfect în ochii ei. Te disprețuiești pentru nesinceritate, dar îți spui că se putea mai rău. Ai fi putut să ieși în cluburi, s-o înșeli.
Ești obsedat să progresezi, descoperi site-uri care te învață deschideri, ca la șah, dar care trebuie executate contra-cronometru. Joci sute de meciuri, câștigi cu greu, pierzi ca prostul. Treptat, creep-ul se întinde în afara ecranului și lumea ta e înghițită lent. Jocul îți acaparează fiecare gând, fiecare minut. La lucru, rămâi cu privirea în gol, exersând în minte diferite strategii. Intri într-o lume de care n-aveai habar. O lume a podcasterilor, a analiștilor, a campionilor de StarCraft, care câștigă sute de mii de dolari în turnee internaționale și pentru care jocul e o profesie. Stai cu orele și te uiți la meciurile lor, îi asculți discutând, explicând. Te miri că cineva poate face asta opt ore pe zi, ca pe o muncă de birou normală. Te convingi că e o ocupație respectabilă.
O dată la câteva luni, îți vizitezi iubita. Perioadele petrecute cu ea sunt cure de dezintoxicare. Te abții de la joc și creep-ul se retrage treptat. Îți găsești liniștea. Îți revine cheful de citit, de văzut filme. Îți place să te plimbi prin orașul străin, să te uiți la oameni, la surferii de pe Eisbachwelle, sau să stai întins pe iarbă în Englischer Garten. De fiecare dată când te întorci acasă, însă, te arunci asupra jocului cu și mai mare lăcomie.
Ilinca se întoarce și vă mutați împreună. Nu mai ai unde să te ascunzi, te joci lângă ea și îți spune că se simte singură. Are dreptate, StarCraft îți folosește tot creierul, e ca și cum n-ai fi acolo. De dragul ei, te abții din nou. Trec luni până când, într-o zi proastă, plictisit și deprimat, îi spui că ai nevoie să evadezi și e de acord. Te joci, îți revii și pare că ați găsit un nou echilibru. Odată trecut pragul, vrei să faci asta tot timpul. Te abții cât poți, dar resimți lipsa adrenalinei ca pe o neurastenie. Vezi, în câte o seară, adolescenți care își cumpără băuturi energizante. Invidia te sugrumă. Vrei să fii copil, să stai toată noaptea cu prietenii la calculator. La vârsta lor, tu învățai.
Încerci să te joci cât mai puțin de față cu Ilinca. Profiți de programul ei încărcat. Îți spui că o faci din singurătate, dar abia aștepți serile când ea ajunge acasă după ora zece. De multe ori, te găsește tastând frenetic, cu ochii ieșiți din orbite scrutând disperat fiecare colț al ecranului. Nu poți să te oprești, nu poți decât să întorci capul o fracțiune de secundă și să spui câteva cuvinte dintr-o suflare.
— Bună-scuze-termin-imediat. Ai-venit-nu-mai-am-mult. Scuze. Scuze. Scuze.
Nu spune nimic, pare resemnată, dar tot te simți vinovat și ridicol când oprești jocul și creep-ul se dizolvă.
O iei de la capăt, te lupți cu tine, vrei să fii adult și să te întorci la preocupările serioase. Ți-e rușine că te apropii de patruzeci de ani și încă te joci. Îți dai seama că au trecut luni de când nu ai deschis o carte, nu ai văzut un film. Îți impui limite: doar în weekend. Nu mai mult de trei meciuri pe zi. Niciodată în timpul lucrului. Le încalci pe toate.
Te ții de sport, faci lucrurile care o bucură pe Ilinca. Ieșiți la plimbări lungi, mergeți pe munte, dar, chiar dacă lucrurile astea îți plac și ție, îți dai seama că nu ești niciodată cu totul acolo, că o parte întunecată a minții tale calculează timpul până la următorul joc. Îți cumperi cu activități sănătoase indulgențe pentru viitoarele derapaje.
Când te joci, te joci cu nesaț. Victoriile te fac euforic, înfrângerile te pun la pământ. În zilele în care nu câștigi niciun meci, nimic nu te poate face să zâmbești. Încerci să ascunzi față de Ilinca dispoziția macabră, dar asta doar înrăutățește lucrurile. Ea nu înțelege cât de stupid e motivul nefericirii tale și crede că e ceva mai profund.
Te enervează puterea pe care jocul o are asupra felului în care te percepi. Ai investit deja ani buni în StarCraft și nu ai ajuns în ligile superioare. Unii ajung campioni la șaisprezece ani. Te îndoiești de capacitatea ta intelectuală. Jocul îți numără acțiunile pe minut. Reușești să atingi o sută patruzeci, lovind tastele de parcă ai cânta la pian Campanella lui Liszt. Cum ajung profesioniștii la patru sute? Ai vrea să te joci mai mult, să-ți demonstrezi că poți fi mai bun. Nu poți, ai o meserie, ai o relație. Te resemnezi cu gândul că nu ești un geniu și dezinstalezi jocul. Ilinca e mândră de tine. Îți pui ordine în viață timp de câteva luni. Apoi cazi din nou.
Urmezi un tipar previzibil. Te joci câteva săptămâni, te lași, o iei de la capăt. Fiecare reinstalare mai erodează un pic relația. La fiecare dezinstalare, speranțele Ilincăi sunt tot mai firave.
Stați la un pahar de vin, într-o seară. Ilinca se apleacă spre tine, te mângâie pe umăr. Se ridică și te sărută pe gât. Nu-ți vine să crezi cât de tare îți dorești să te joci în momentul ăla. Nu-ți vine să crezi că poți să-i refuzi avansurile. Nu spui nimic, dar îți simte încordarea. Se retrage și pleacă să se culce, fără niciun cuvânt. Când pornești jocul, te urăști cum nu te-ai mai urât vreodată. Te bagi în pat lângă ea la orele mici ale dimineții și speri să nu te audă. Încerci să adormi, dar pe pleoapele tale rulează întruna scene din joc, ochii ți se mișcă în toate direcțiile și creep-ul avansează mereu, transformând lumea într-un deșert de culoarea și consistența cărnii crude.
Nu-ți ia mult să te obișnuiești cu noua ta condiție. Un om slab, incapabil să ia deciziile corecte, prea dărâmat ca să se poată lipsi de puținul entuziasm pe care i-l aduce jocul. Ai tot mai des discuții cu Ilinca. Nu mai poate să te dorească dacă te vede jucându-te. Nu-ți mai pasă. Ai momente de sinceritate inconștientă:
— Când mă joc, sunt singurele clipe în care mă mai simt viu.
Îi citești în ochi prăbușirea interioară. Când te părăsește, nu te aștepți să fie atât de dureros. Încerci să te refugiezi în StarCraft, dar îți dai seama că, de data asta, nu te ajută cu nimic.
