Povestire scrisă de Horea Sibișteanu, aleasă de Augustin Cupșa la Creative Writing Sundays, la tema „Moștenirea/ o situație legată de moștenire, fie ea genetică sau de bunuri, care să se desfășoare în familie”, pe 12 aprilie 2020.
Camelia ține cartonul cu ambele mâini, pe genunchi. Are bărbia înfiptă în piept și ochii închiși. Stomacul o arde de durere. Nu-și mai amintește când a mâncat ultima oară. Gâtul o ustură de la râgâitul acid. E obosită. Pe trotuarul străzii principale, e plin de lume la ora dimineții, dar nimeni nu se oprește să îi lase un ban. Soarele îi încălzește picioarele goale amorțite. Începe să se joace cu degetele.
— Ce faci aici, Camelia? Iar ai fugit?
Ridică capul și deschide ochii. Privirea îi e încețoșată, strânge ochii să vadă cine îi vorbește și, într-un final, distinge o față cunoscută.
— Doamna Ilie… Săru’mâna. N-am fugit. M-au dat afară.
— De ce, Camelia? Ce s-a întâmplat?
— S-au luat de Ana-Maria… Au vorbit urât.
O pufnește plânsul.
— Doamna Ilie, totul până la fetele mele! Că numai eu știu cum le-am crescut.
— Lasă, Camelia, nu mai plânge… Îți iau ceva? De când n-ai mai mâncat?
— Cum vreți, doamnă, spune Camelia, fără să ridice capul.
— Spune-mi ce vrei. Măcat atât…
— Îmi luați niște cornulețe cu rahat? Miros așa frumos… Mă ia cu leșin când se deschide ușa.
— Cornulețe să fie!
Doamna Ilie intră în magazin. Rămâne preț de o clipă în ușă, uitându-se la Camelia întinsă pe jos, ghemuită, cu cartonul în mâini. Încă plânge încet.
— Vai, doamnă, nu mai stați de vorbă cu toți cerșetorii, că așa nu mai scăpăm de ei.
Doamna Ilie se uită lung la femeia de la tejghea. Apoi întoarce capul spre cealaltă vânzătoare, o femeie mai bătrână.
— Nu e de-a noastră, e nouă, nu?
— Lucrează de vreun an pe-aici, doamna Ilie. Dar nu e din cartier. Stă la Tic-Tac, răspunde vânzătoarea bătrână.
— Deci n-o știe pe Camelia… Dar nici tu nu i-ai zis nimic, Aurico? Că tu o știi… Îi puteți da și voi ceva de mâncare. Juma’ de pâine, acolo. Cum să o lăsați așa?
— Haideți, doamna Ilie… Că nu mai e ca pe vremuri. Acum lucrăm la patron. Avem inventar. Ne verifică la tot. De unde să-i dăm juma’ de pâine?
Doamna Ilie își dă ochii peste cap la Aurica. În magazin nu mai e nimeni. Geamurile noi, de sticlă strălucesc în lumina soarelui. Sunt pline cu produse de panificație. Doamna Ilie încă se miră, chiar și acum, după ani buni, de abundența de produse din magazin.
— Să-mi dai trei sute de grame de cornulețe cu rahat. Și-un iaurt mare de băut. Și niște covrigei dintr-ăștia cu chimen. Tot vreo trei sute de grame. Și-o apă mare. Să i le dau bietei fete. Eu nici nu mai știu ce voiam, așa m-am enervat… A, ba da! O pâine cu maia și o făină trei nule. Și-o pungă de griș. Și dă-mi și mie niște cornulețe cu rahat.
— Astea ultimele să le pun separat? întreabă fata tânără.
— Da, măi fată! Astea separat, că sunt pentru mine.
Doamna Ilie ia cumpărăturile, plătește și iese din magazin, dar nu înainte să mulțumească și să își ia la revedere. Se oprește lângă Camelia și îi întinde punga.
— Mănâncă acuma, să te văd! Ia niște covrigi dintr-ăștia cu chimen la început, cu iaurt. Și apoi dulcele, da?
Camelia întinde mâinile să ia punga și izbucnește iar în plâns.
— Nu mai plânge, fată! E și vina noastră că ai ajuns pe drumuri. Trebuia să ne implicăm. Și mamă-ta, Dumnezeu s-o ierte!, fudulă era… Trebuia să-ți facă certificat de handicap și nu mai ajungeai pe drumuri… Vorbește lumea că, fiindcă erai fată de ofițer și de profesoară, nu se cădea să ai certificat de handicap, așa că ți-au trecut doar epilepsie. Mai ai crize?
Camelia dă din cap că nu, în timp ce bea din iaurt.
— Fetele ce-ţi fac?
Camelia clatină nou din cap, după care lasă sticla de iaurt de la gură:
— Caterina e plecată cu soțu’ în Italia, am auzit că e gravidă. Cică vine la Paști. Așa am auzit. Să fie sănătoasă și ea, și copilul. Da’ să nu vină, că e departe… Ana-Maria mă supără.
— Ei, da’ ce-a făcut?
— Mi-e și rușine să vă spun…
— Spune-mi, Camelia, doar te știu de când erai copil. Ai fost la mine în casă, te-ai jucat cu Diana mea… De la mamă-ta, Dumnezeu s-o ierte!, am rețeta de gulaș. De fiecare dată când îl fac, o pomenesc. Cum s-a dus, așa tânără…
— Doamna Ilie… Ana-Maria umblă cu femei.
— Păi, foarte bine, decât să umble cu bărbați… Că e mare de-acum. Îți mai face și-un copil. Las-o să mai stea cu fetele. Acolo, la pocăite? Americance? O învață englezește?
— Acolo. Cu americane. Dar nu mă înțelegeți… Umblă cu femei ca și cum ar fi bărbați.
— Nu înțeleg, mă, Cameila…
Camelia se șterge la gură. Hainele negre sunt pline de praf de zahăr pudră și de firimituri de la covrigei.
— Aoleu, mi-e rușine să vă spun! Au prins-o cu o pocăită în pat. Era cu gura acolo, jos…
— Unde?
— Haideți, doamna Ilie…
Camelia continuă mai încet:
— Acolo, la părțile femeiești… Dezbrăcate amândouă. Și americanca era cu mâna la fata mea.
Doamna Ilie face un pas în spate și îşi face cruce. Se uită în stânga și în dreapta, să se asigure că nu trece nimeni cunoscut. Zâmbește larg către oameni. Lumea o cunoaște în cartier. Fusese ani la rândul Președinta Femeilor Socialiste.
— Doamne ferește! Unde mai auzeai așa ceva acum opt ani, pe timpul răposatului? Am vrut să vină americanii… Și uite cu ce-au venit! Și ce s-a întâmplat, ăăăă… după?
— Ne-au dat afară. Au zis că Ana-Maria mea e de vină, că ea a pus-o pe pocăită să facă așa ceva.
O femeie se apropie de ele și lasă în găleata micuță câteva monede. Apoi se uită la doamna Ilie și o salută. Aceasta îi răspunde la salut cu un zâmbet și o mișcare discretă din cap. Se apropie de Camelia și o întreabă mai încet, parcă ferindu-se să nu o audă lumea de pe stradă:
— Păi, pe ea, înţeleg, dar pe tine de ce, mă, Camelia?
— Pe mine… că sunt mama ei și că e fata mea. Nu știu, doamnă!
— Și fata unde e?
— Nu știu. A fugit. Așa sunt de supărată, că nici nu știți…
— Da’ de bărbată-tu mai știi ceva? Tot în Ardeal?
— Nu știu nici de el, doamnă, dracu’ să-l ia… Că m-a lăsat cu două fete.
— Vezi, dacă ai lăsat apartamentul la ţigani… cum au reușit, până la urmă, să ți-l ia? Că nimeni nu știe.
I se umezesc din nou ochii. Își ferește privirea și răspunde:
— Dacă sunt handicapată… M-au păcălit, mi-au zis că vin țărăniștii la putere și mi-l iau ei oricum, că sunt handicapată. Că țărăniștii n-o să dea voie la handicapați să aibă casă… Și-au zis să le fac acte lor, dar să stau eu în el în continuare. Doar să fie ei pe acte, ca să nu-l ia țărăniștii. Și cum am făcut actele, cum m-au dat afară.
Doamna Ilie se apleacă peste Camelia și o mângâie pe cap. Părul îi e soios și miroase a hoit. Se retrage ușor și își șterge discret mâna de fustă.
— De cât timp ești pe drumuri?
— De vreo săptămână.
Din magazin iese o femeie îmbrăcată strident. Are o rochie albastră cu flori mari, roz, cu paiete aurii în locul polenului. De sub rochie ies nişte sandale cu puf roz, asortat cu penele colorate de pe pălăria cu bor mare.
— Te pup, tu, Jeni! Ce mai faci?
Doamna Ilie se uită la femeie, o analizează din cap până-n picioare și îi răspunde, chinuindu-se să nu pufnească în râs:
— Bine, tu, Culina! Am ieșit să iau făină și-am dat de Camelia…
Arată spre treapta magazinului, unde e așezată Camelia, care mânca din cornulețele cu rahat.
— O mai ții minte?
— Cum, tu, Jeni să n-o ţin? Domnu’ ofițer era coleg cu tatăl ei. Și maică-sa l-a meditat pe Andrei la ungurește, am vrut eu şi domnu’ ofițer să învețe și el o limbă mai specială… Și-acum, uite, lucrează cu unguri. I-a prins bine.
Se uită spre Camelia. Deschide poșeta roz din paiete și scoate de acolo niște bani, pe care îi pune în găletușă.
— Dumnezeu să-i odihnească pe-ai tăi, fată, c-au fost oameni buni!
— Mulțumesc, tanti! zice Camelia cu gura plină.
Culina pleacă și, de cum dă colțul blocului, Camelia începe să râdă în hohote.
— Ați văzut-o? Arăta ca un papagal! Așa e de când mă știu. Venea duminica la noi la masă. Mama n-o suporta, zicea că e vulgară și proastă, o paparudă. Nici mie nu-mi plăcea, că mă punea să-i zic tanti. Da’ de ce? E tanti mea? Și mă mai pupa și pe gură când pleca, mă umplea de ruj unsuros. S-a dus mama, s-a dus tata, n-a mai dat pe la mine niciodată. De la înmormântarea lui bărbată-su nici c-am mai văzut-o. Tata zicea că e un ofițer de carton, n-avea școala de ofițeri, numai de partid.
Doamna Ilie începe să râdă și ea.
— Camelie, eu plec, am de terminat mâncarea. Dacă fiică-ta e fugită, nu fii proastă, du-te la pocăite, cere-le iertare. Stai acolo, ai mâncare, ai haine, ai apă să te speli. Nu dormi sub cerul liber.
— Nu dorm nici acuma, stau la grădinița veche. Am spart un geam și-am intrat.
— Eu zic să te gândești la ce ți-am spus… Și m-aș bucura să nu te mai văd aici.
— Mulțumesc pentru covrigi, cornulețe și iaurt!
— Să fie primit, Doamne ajută!
Doamna Ilie coboară treapta din fața magazinului și o ia înspre casă. Stomacul îi e cât un ghem și inima mistuită de vinovăție. De unde să știe că era vorba de o femeie? O întâlnise pe Ana-Maria cu câteva săptămâni în urmă, prin cartier. Era îmbrăcată ca pocăiții și împărțea Biblii. A întrebat-o ce mai face. I-a spus că era îndrăgostită, dar nu voia să o lase singură pe mă-sa. I-a zis să își vadă de viața ei, că mă-sa și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul. Se oprește și se întoarce spre Camelia. O privește cum mănâncă cu poftă din punga cu cornulețe cu rahat. Face o cruce și-și zice șoaptă, printre dinți:
— Ptiu, cu o femeie?!
