Interviu realizat de Veronica Stănică, pe 22 martie 2020, în preajma întâlnirii Creative Writing Sundays pe care a coordonat-o Corina Sabău.
Ai debutat în 2009, la 34 de ani, direct cu roman. Ce altceva ai scris până atunci?
N-am scris mare lucru. Cu vreun an înainte de „Blocul 29, apartamentul 1” (Editura Polirom, 2009) am mai încercat o proză despre viața a două bătrâne, însă n-am reușit s-o duc până la capăt, o am pe undeva prin niște caiete. Înainte de asta n-am scris nimic, nu-mi amintesc să fi simțit nevoia să scriu și nici nu mă vedeam făcând treaba asta.
Ai scris de mână?
Da, acea primă încercare de proză era scrisă de mână, pe atunci nici nu aveam calculator. Și o parte din Blocul 29 la fel, a fost scrisă de mână.
Și totuși, cum se poate să nu fi scris nimic sau aproape nimic până la 34 de ani și dintr-odată, brusc, roman. Cei mai mulți din cei pe care-i știu eu scriu din adolescență, unii poate chiar de mai devreme.
La mine n-a fost așa, iar Facultatea de Litere m-a îndepărtat și mai mult de gândul că aș putea scrie, facultatea aia nu mi-a dezvoltat deloc creativitatea. De fapt nici nu m-am dus la Facultatea de Litere cu gândul de a scrie, ci mai mult pentru a scăpa de admiterea la Drept, nu mai suportam ideea de a recapitula la nesfârșit istoria României după programa de atunci, mi se părea „curat meșteșug de tâmpenie”. Așa că am abandonat ideea cu Dreptul și cu avocatura (spre care doream să mă îndrept doar pentru că bunicul meu fusese avocat) și m-am gândit să mă bucur de patru ani de citit, la Facultatea de Litere. Din păcate, am întâlnit prea puțini profesori care să aibă o relație cu literatura și de la care să învăț ceva, profesori ca Elena Zaharia-Filipaș, Dolores Toma, Mircea Cărtărescu, Gabriel Mihăilescu.
Și prima dată când ai scris tu ceva, prima-prima dată, ce-ai scris?
Ți-am spus, cred c-am scris niște fraze pe care eu le vedeam incluse în acea proză despre viața celor două bătrâne.
Pur și simplu într-o zi ai luat un pix, un caiet și ai scris niște fraze legate de viața celor două bătrâne.
Da, pur și simplu. Îmi amintesc că am avut un concediu de o săptămână și mi se părea că am cât de cât o idee despre proza pe care doream s-o scriu, povestea celor două bătrâne. Simțeam nevoia să mă pun în pielea lor și mă gândeam că într-o lună nuvela sau romanul, că nu știam ce va ieși, va fi aproape gata.
Normal, și pe urmă și publicat :).
Nu, la publicare nu mă gândeam, pe atunci nu exista nici o speranță să publici la vreo editură, existau doar câteva site-uri care publicau literatură română. Oricum, mi-amintesc că în acea săptămână de concediu am scris probabil cel mult șapte, opt fraze. Nu reușeam deloc să trec de faza asta și-mi tot aminteam ce spusese Marguerite Yourcenar, că poți exprima o idee într-o infinitate de modalități. Și îi dădeam dreptate :).
Totuși, simțeai că ai talent? Simțeai chestia asta? Nu știu, scriai măcar scrisori?
Scriam scrisori, i-am scris unei prietene foarte bune care o perioadă a locuit la Nisa, dar pe atunci nu-mi puneam deloc problema talentului, nici acum nu-mi pun problema asta, nu știu ce înseamnă talentul. Mă gândesc că poate însemna o anumită delicatețe în raportarea la ceilalți, la lume. Gellu Naum a surprins foarte bine treaba asta, spunea că artiștii adevărați sunt „acei oameni atenți la poezia lumii”. Cunosc oameni care sunt mult mai artiști decât artiștii de meserie.
Deci n-ai pornit de la ideea am un talent, vreau să-l arăt. Tu ai avut o poveste și ai vrut să o spui.
Da, cred că așa a fost cu „Blocul 29, apartamentul 1”. Și a mai fost încercarea de a recupera niște ani de care simțeam că mă depărtez.
Ai spus într-un interviu că „la momentul debutului veneam de nicăieri – nu participasem la cenacluri, nu aveam prieteni scriitori.” Cum crezi că te-ar fi ajutat în acea perioadă participarea la un atelier de tipul celui organizat de Simina (Creative Writing Sundays)?
Mie îmi place foarte mult să vin la CWS și-mi place să vorbesc cu oameni care sunt interesați de scris, dar m-aș înscrie la un astfel de atelier doar dacă aș avea încredere în scriitorul care îl susține, dacă aș fi o admiratoare a literaturii lui. Prin 2000 și un pic am descoperit-o pe Nora Iuga cu un roman care mi-a plăcut foarte mult, „Sexagenara și tânărul”, roman care mi s-a părut foarte curajos, și m-aș fi dus la un atelier – cenaclu i se spunea pe atunci – condus de Nora fără ezitare. Și acum m-aș duce la astfel de ateliere, aș fi interesată să-i ascult vorbind despre literatură pe Mircea Cărtărescu, Simona Popescu sau Bogdan-Alexandru Stănescu, de exemplu. În volumul apărut la Polirom, „De ce scriem”, Philip Roth spunea că i-ar fi plăcut foarte mult să vorbească din când în când cu Virginia Woolf. Evident, și mie mi-ar plăcea să cunosc părerea unor scriitori pe care-i admir.
Chiar voiam să te întreb, arăți cuiva texteleînainte de publicare?
Primele două romane au fost văzute, înainte de a ajunge la editură, de Nora Iuga și Adela Greceanu, care mi-au făcut niște observații pertinente. Pe ultimul, înainte de publicare, l-au văzut integral doar părinții și prietenul meu. Evident, pe măsură ce scriam, i-am trimis și Andreei Răsuceanu, coordonatoarea colecției Scriitori români contemporani.
Te întreb pentru că mi s-a mai întâmplat să găsesc greșeli de redactare strecurate prin cărți, cel puțin în cele apărute în ultima vreme, dar eu în cartea ta cea mai recentă – „Și se auzeau greierii” – nu am găsit nimic, de-asta m-am și gândit că poate ai mai dat-o cuiva care te-a ajutat în sensul ăsta.
Chiar m-a ajutat lectura celor apropiați, știi că e foarte important să-ți vadă și altcineva textul, sesizează lucruri pe care tu nu le vezi. Dar e adevărat, mi-am recitit de multe ori textul. Poate și din motivul ăsta a rămas un miniroman, aproape o nuvelă, cum a spus Marius Chivu. În orice caz, am predat manuscrisul chiar în ultimul moment, apoi l-am luat iar la recitit și tot am mai găsit câteva chestii. Și cu toate că începuse lucrul pe carte în editură, Andreea Răsuceanu și echipa Humanitas au făcut tot posibilul să rezolve acele mici corecturi.
Până la urmă, în momentul în care te hotărăști să publici e responsabilitatea ta să dai un text curat.
Da, categoric e responsabilitatea ta, nu poți să-i pasezi altcuiva textul tău în speranța că-și va bate capul mai mult decât tine. E normal ca un editor să facă sugestii, să observe lucruri care ți-au scăpat, să găsească uneori variante, exprimări mai fericite. Dar nu te poți aștepta ca altcineva, chiar dacă e vorba de un editor, să fie mai dedicat ca tine. Până în 2004, când Polirom a lansat Ego Proză, nici nu existau edituri care să publice literatură română. Așa că nu ne putem aștepta ca în cincisprezece ani să apară editori care să stea după cartea ta ca și când ar fi o mare miză. Pentru că, cel puțin financiar, nu e. Așa ni s-a spus și ne-a intrat bine în cap, literatura română nu e profitabilă :). Când mă gândesc la mine în termenii economiei de piață, mă apucă groaza.
Cum te ajută pe tine, ca scriitoare, interacțiunea cu tinerii (și mai puțin tinerii) cursanți pe care-i întâlnești la CWS? Crezi că te ajută?
Mă ajută foarte mult, e foarte reconfortant să vezi că oamenii sunt interesați să scrie chiar dacă chiar dacă sistemul nu-i încurajează deloc, bugetul alocat Culturii scade de la an la an. Am întâlnit cursanți care mi se par foarte talentați, mă bucur că unii dintre ei au publicat și au succes. Sper să-i citesc într-o zi și pe Ana Alexandrescu și Cătălin Furtună.
Asta înseamnă că o să mai vii, nu?
Da, categoric.
La cine te gândești atunci când scrii? E o persoană anume pe care-ai vrea s-o impresionezi?
Încerc, în primul rând, să articulez povestea pe care o am în cap. Când îmi scriam prima carte nu mi-era clar cât mă interesează părerea celorlalți. Acum, după a treia carte publicată, pot să spun că mă interesează.
Unde scrii? Ai un loc anume sau ești genul care poate scrie oriunde, la birou sau într-o cafenea?
De obicei scriu acasă. Mai scriu câte ceva pe telefon, când merg cu metroul, iar în perioadele în care lucrez la o carte am un carnețel cu mine.
Asculți muzică în timp ce scrii?
La ultima mea carte, de exemplu, cu frazele acelea lungi mi-ar fi fost imposibil. Mi-ar plăcea foarte mult să ascult muzică în timp ce scriu, dar din păcate nu-mi iese.
Când scrii? Dimineața sau seara? Ai un ritual de scriere?
N-am niciun ritual. Îmi place să scriu în prima parte a zilei, dar nu pot să fac asta în mod obișnuit pentru că, în timpul săptămânii, dimineața mă duc la radio. Deci nu se-ntâmplă decât în weekend.
Reușești să scrii zilnic?
Nu. Scriu în momentul în care se conturează ideea unei noi cărți. De exemplu, acum nu scriu. Îi admir foarte mult pe oamenii care scriu zilnic, dar mie nu-mi iese.
Deci să nu ne mai facem procese de conștiință pentru faptul că lăsăm să treacă zile întregi fără să scriem.
Depinde. Scriitorii mei preferați scriau zilnic, scriau zilnic și cu program, opt, douăsprezece ore pe zi.
Crezi că dacă ai avea această posibilitate, dacă nu ai fi nevoită să mergi la radio și ai avea timp să scrii zilnic, crezi că asta te-ar putea ajuta să devii un scriitor și mai bun?
Sunt convinsă că m-ar ajuta foarte mult să scriu zilnic. Cehov, Flaubert, Philip Roth, Tolstoi, toți acești oameni care au dat cărți foarte importante scriau zilnic și, cum am zis, după program. V-am dat să citiți la ultima întâlnire corespondența lui Cehov, el scria și când avea inspirație și când nu avea, recunoaștea că unele povestiri îi ies, altele nu, dar scria. Evident că exercițiul ajută, ca în orice alt domeniu. Mie însă mi-ar plăcea ca între cărțile pe care le scriu să am vacanțe de câte trei luni în care să mă eliberez cumva de presiunea asta, chiar dacă aș avea posibilitatea să scriu zilnic mi-ar plăcea să-mi las această mică vacanță, pentru că uneori mi-e dor de persoana care eram înainte de a scrie, care nu se vedea în rolul asta și nu punea niciun fel de presiune pe ea.
Ți s-a întâmplat să ai perioade în care, din diverse motive, să nu poți scrie nimic? Care este cea mai mare perioadă în care nu ai scris deloc?
Prin 2016 sau 2017, nu mai știu exact, nu am scris chiar nimic.
Deci nu moare scriitorul din om dacă nu scrie un an.
Niciodată. Cecilia Ștefănescu lansase întrebarea asta evident retorică pe internet, chiar așa o formulase, mai ești scriitor dacă nu mai publici timp de 10 – 15 ani, te mai consideră publicul scriitor? Evident că scriitorul (să-i spunem așa) nu moare. Sunt scriitorii care au dat o singură carte, memorabilă, și alții care publică anual. Ultimii îmi inspiră mai puțină încredere, deși, dacă mă gândesc la Éric Rohmer, un regizor de film care îmi place foarte mult și care a murit acum câțiva ani, el scria și regiza și două, trei filme pe an. Depinde de ritmul fiecăruia și de felul în care dorești să fii văzut de ceilalți. Oricum, aș zice că nu trebuie să pui presiune pe tine sau să faci o dramă că ai un blocaj sau o perioadă mai proastă. Dar mă opresc aici, că seamănă a sfat ce zic și e penibil să dai sfaturi.
Deci presiunea nu ajută. Ajută, însă, să te compari cu cei din jurul tău?
Te compari cu cei din jur, n-ai cum… Și nu te compari doar cu colegii tăi de generație, ajungi să te compari și cu scriitorii preferați, așa că dacă ai o zi proastă, ți se pare că scrisul tău nu face doi bani și că n-are sens să continui. Dar se întâmplă să-ți vină idei, uiți de comparații, uiți de faptul e foarte probabil să nu scrii niciodată o pagină comparabilă cu una dintre cele peste două mii din „Război și pace” și încerci să-ți duci la capăt proiectul. E și un exercițiu de asumare, până la urmă, scrisul de ajută să-ți constați limitele.
Ce preferi, proză scurtă sau roman?
Cu toate că am scris o carte care poate fi considerată nuvelă, preferința mea merge către roman. Îmi place să intru într-o poveste cât mai lungă, cu care să conviețuiesc o perioadă, abia așteptam să-mi termin cartea și să recitesc „Război și Pace”. Și după ce termin o carte care-mi place, am tendința să o recitesc, nu mă apuc imediat de alta, mi-e greu să părăsesc imediat lumea pe care mi-a oferit-o.
Eram convinsă că ai măcar câteva povestioare la sertar, care n-au apucat să vadă lumina zilei și că de-abia după aceea ai trecut la roman.
Nu, n-am niciuna. Și nici nu mă atrage să scriu proză scurtă.
Citești literatură română contemporană? Ai un autor român preferat? Sau, nu știu, mai mulți autori români preferați?
Citesc, da. Scrisul prietenei mele Elena Vlădăreanu mă inspiră, sunt foarte tari volumele ei de poezie. Unul din volumele care mi-au plăcut foarte mult este „Copilăria lui Kaspar Hauser”de Bogdan-Alexandru Stănescu. Mi-am început anul citind „Vânători-culegători” de Maria Manolescu, unul dintre cele mai bune romane românești apărute în 2019. Sunt foarte curioasă să citesc romanul lui Bogdan Coșa, care urmează să apară, mi-a plăcut foarte mult fragmentul care a apărut în „16 prozatori de azi”.
Care este scriitorul fără de care crezi că nu ai fi ajuns cine ești?
Tolstoi, Flaubert, Kafka, Gogol, Elfriede Jelinek, Virginia Woolf, Faulkner, Antoine de Saint Exupery, Claude Morand, I. L. Caragiale, Dostoiveski, Andersen, Nora Iuga, Elena Vlădăreanu. Și mai sunt niște oameni la care țin foarte mult, care n-au nici o legătură cu scrisul.
Și totuși, dacă ar fi să alegi?
Nu pot, e imposibil să alegi între Tolstoi și Flaubert, imposibil.
După ce-ai dat drumul cărții în lume, o urmărești? Te interesează recenziile publicate?
Mă interesează. Dacă la prima carte eram pe dinafară și nu aveam nici un fel de așteptări, am fost uimită când am auzit că s-au scris niște cronici, când am fost nominalizată la niște premii, la cartea asta, ultima, am fost interesată de reacții. Și m-a bucurat că au fost reacții de la oameni diferiți, unii dintre ei foarte tineri, care nu au prins perioada comunistă.
Te afectează recenziile negative, ai avut parte de așa ceva?
Mă afectează în măsura în care autorul recenziei este o persoană la a cărei părere țin. Altfel, mă lasă rece. De fapt m-am și imunizat, pentru că la prima mea carte am avut cel puțin două recenzii ultranegative, uimitor de virulente. Una dintre ele era scrisă într-un limbaj suburban de un domn care a avut funcții importante prin USR, șef la secțiunea proză sau așa ceva. M-ai întrebat mai devreme despre talent. Acele cronici – care dovedeau că oamenii respectivi n-au nici o treabă cu literatura – m-au ajutat să înțeleg că sunt pe drumul cel bun. Mi se reproșa că nu scriu feminin, că n-am o perspectivă feminină, că personajul meu nu se raportează cum ar trebui (adică așa cum considerau acei domni că ar trebui să se raporteze) la lume și viață, că părinții personajului nu seamănă cu majoritatea părinților din cărțile citite de ei, că bunicii din carte n-au nici o legătură cu ideea de bunici.
Asta m-a făcut să-mi amintesc ce cronici primeau cărțile scrise de femei în urmă cu mai bine de jumătate de secol și să-mi dau seama că mentalitatea unora a rămas încremenită în timp. Ca să dau un exemplu, cronicarul Al. Piru îi reproșa prozatoarei Henriette Yvonne Stahl că în loc să se ocupe de relațiile „normale”, „sănătoase”, dintre bărbați și femei, scriitoarea are ca subiect într-una din cărțile ei („Între zi și noapte”) relația „bolnăvicioasă”, „anormală” dintre două femei.
Revenind la cartea mea, am rămas cu impresia că dacă o carte aparent inofensivă, despre adolescența unei fete într-un oraș de provincie și legăturile ei cu familia și cu prietenele, dacă o carte de tipul ăsta poate naște niște reacții aproape virulente, înseamnă că trebuie să scriu în continuare.
Dacă nu ar fi fost o carte puternică n-ar fi stârnit reacții puternice.
Așa îmi place să cred. În plus, reproșurile care mi se aduceau mergeau către ideea că femeile ar trebui să trateze scrisul mai delicat, mai feminin. Să le lăsăm bărbaților temele tari, perspectivele neobișnuite. Ceea ce, o dată în plus, mi-a demonstrat că sunt în direcția în care eu îmi doresc să fiu.
O ultimă întrebare și te las. Ești la al treilea roman publicat. Când ai început să te consideri scriitoare? Când a început să nu ți se mai pară ciudat faptul că altcineva vorbește despre tine utilizând expresia „scriitoarea Corina Sabău”?
Nici acum nu știu dacă mă simt scriitoare. Scriitori pentru mine sunt acei oameni care deschid noi drumuri în literatură, care te ajută să înțelegi ce se întâmplă în jurul tău, care-ți deschid ochii și care vin cu niște perspective asupra lumii la care tu nu te-ai fi gândit.
