Povestire scrisă de Nicoleta Balaciu, aleasă de Cosmin Perța la Creative Writing Sundays, pe 16 mai 2021, la tema „o proză scurtă care să se desfășoare simultan pe 2 planuri paralele”.
„… pe la ora zece m-au urcat în metroul de Manhattan, iar de acolo am luat autobuzul de New Jersey, în care mi-am luat în mâini nu numai pula…”*
Femeia de lângă mine pufnește și își mută privirea spre ușă, la afișul cu Lăsați grijile aici. La fel și gulerul ei de blană – nu îi mai văd ochii, însă sunt sigură că jderul privește și el în gol.
„… ci întreaga viață, dacă stăm să ne gândim. Pasagerii ațipiseră deja în marea lor majoritate încă înainte de-a ieși din Tunelul Lincoln – inclusiv fata de pe scaunul de lângă mine, cu fusta ei de postav scoțian, de ale cărei pliuri începusem să-mi frec…”**
Cu coada ochiului surprind privirea scurtă, aparent întâmplătoare. Când mă foiesc în scaun și îmi îndrept cartea cât să văd doar eu paginile, jderul își ia brusc o mină plictisită.
„…începusem să-mi frec…”
Îl observ cum își lungește iar gâtul, balansându-se peste haina femeii și împingându-se cu ghearele în stofa de la revere pentru a ajunge cât mai sus. S-a suit până pe umeri, întins tot, gata să-i alunece pe spate. Da, prietene, te văd, îi mârâie Mopsy de sub scaun. Noroc că nu se înțeleg, vorbesc limbi diferite. Sau mai știi? Poate nu. Jderul bate în retragere. Încovrigat la gâtul femeii, începe să-și spele coada. Cu bărbia înfundată în blana maronie, femeia clatină din cap. Părul tapat, tuns până la nivelul urechilor, se amestecă cu firele lungi, lucioase, ale jderului. Mai bine o sugrumi, mârâie din nou Mopsy și o înghiontesc cu călcâiul înapoi sub scaun. Unde naiba am rămas?
„…începusem să-mi frec cracii pantalonilor mei reiați – și, până să-ncepem urcușul spre autostrada Pulaski, o țineam deja strâns, în pumn…”***
Jderul își ține coada între lăbuțe, preocupat parcă de firele albe din vârf, dar tot cu ochii în cartea mea stă. O fi miop? mă întreb. Pe naiba, prea îmi vânează fiecare cuvânt obscen. Chiar și așa, titlul capitolului – Mort după pizdă – e prea mare ca să-l rateze, oricât aș încerca să-l ascund cu degetul. Numai tu puteai să-ți iei așa carte la tine, începe Puddy. Hai, frate, mă lași, în ce secol trăiești?! se rățoiește Mopsy. Mai bine stăteai pe Facebook. Sau pe Whatsapp. Uită-te și tu, i-au mai și pus titlul cu majuscule. Cu majuscule! Și fontul cât casa, se crizează Puddy. Îți dai seama ce crede lumea despre tine? Bag cartea în geantă, în atmosfera asta nu se poate citi. Jderul se mai benoclează o dată, să prindă și titlul de pe copertă. Puddy se fâstâcește și mă face să scap umbrela sub scaunul alăturat.
— Mă scuzați, spune bărbatul de lângă mine fără să mă privească și îmi face loc să o ridic.
Stă înghesuit în perete, pe jumătate de scaun. Tușește hârâit, deși nu e moș. În brațe are un ghiveci cu o plantă ca o ferigă. Când îl ating din greșeală cu umbrela (mă scuzați, zice din nou), frunzele ei se pliază, lujerii se rulează, iar din plantă mai rămâne un ghemotoc verde-maroniu ce stă să intre și el în pământ. Mă gândesc că aș fi putut aduce și eu o floare, până la urmă o să am o relație de durată cu doamna Iordache. Măcar o floare, cum bani nu mai au voie să primească. Asta e, bălăriile data viitoare, comentează Mopsy. Femeia pufnește:
— Ce naiba o face atâta? I-o dă sau s-a răzgândit?
Dinăuntru se aude muzică simfonică și vocea unui bărbat povestind despre cum face ciorba de zarzavat. Nici nu aduce vorba despre cutia de care vrea să scape. Oare nu și-o fi dând seama că se aude totul prin ușă? Când o să-mi vină rândul, să nu uit să vorbesc încet. Cât de patetic să fii? Dă-o în mă-sa, e doar o ciorbă, m-ai căpiat cu ea, izbucnește Mopsy. Doamna Iordache îl încurajează însă, ai zice că n-a mai gătit în viața ei și vrea să afle acum rețeta. E puțin sâsâită. Oare cum o arăta? Mi-o închipui ca pe un șarpe cu ochi aurii și hipnotici: Sssecretele tale sssunt în sssiguranță! Iar bărbatul toarnă tot: dovleceii neapărat pe răzătoare, nu tocați, să vedeți ce savoare îi dau.
Când iese, observăm toți că îi lipsește cutia cu care venise. Ce cutie, ăla era seif de-a dreptul. În mână ține o hârtie, probabil rețeta. I-a lăsat-o, frate, se agită Mopsy înfoindu-și blana țepoasă. Toată. Toa-tă! scâncește Puddy. Jderul tresare și el. Femeia lasă geanta în poală și îl mângâie cu o mână. Pe cealaltă o ține pe coapsă – ca să acopere un fir dus din ciorap.
— Haideți, cine urmează? strigă doamna Iordache.
Bărbatul se ridică. Planta, cu frunzele desfăcute complet, îi acoperă toată fața. Cum o vedea pe unde merge? Poate se împiedică, prostul, o aud pe Mopsy. Femeia se ridică și ea. Atârnat în jurul gâtului, jderul, zburlit, își arată colții.
— Intru doar să întreb ceva, nu stau.
— Sigur, sigur, și bărbatul se așază la loc hârâind.
Măcar nu se mai scuză, dar planta și-a retras frunzele și a rămas cu lujerii goi. Când îl întreb dacă știe unde e toaleta, arată vag cu mâna spre capătul holului.
La etajul șase, unde ne aflăm, lumina este aprinsă numai deasupra scaunelor noastre. Restul cabinetelor sunt în penumbră. Pe ușa din fața scărilor e lipită o coală cu Ne-am mutat la 4. Nu vă mai înpingeți în ușă!!!, cineva a corectat un M cu pixul. Pe celelalte uși nu scrie nimic. Le iau la rând, începând din spate, unde e cel mai întuneric. La început bat, să nu intru peste cineva, iar primele două sunt camere goale, proaspăt văruite. În a treia intru direct. Mai să dau bună ziua unei scări duble, lăsate în mijloc. Următoarea e sigur toaleta, la cât de strâmbă și degradată e ușa. Lumina pătrunde printre perete și toc, încadrând-o ca o aură. Ia uite, ușa sfântă, mârâie Mopsy. E o altă încăpere în curs de renovare însă.
Știu că am mai văzut un coridor ce pornea din dreapta liftului. Haita mă trage într-acolo și constat că e doar o nișă. Cât un coșciug pus în picioare, adaugă Blacky. Îl probezi? Și ochii i se umezesc, rugători, dar știu că ăsta e teatru. Cred că începe să intuiască ceva. Ea e prima de care aș vrea să scap.
Etajul cinci e închis în dreptul scărilor cu un grilaj ruginit. La patru e o singură ușă, de metal, cu sonerie și vizor, înăuntru se țin cursuri de reintegrare, așa scrie pe un afiș.
Mai bine ne întoarcem, să nu întârziem, zice o javră. Dar eu chiar am nevoie la baie, scheaună alta. Tu mereu ai nevoie. Și tot așa. Potăile se mârâie, unele dau să coboare, altele vor să urce. Au început, gata. Dacă nu le smucești serios, te dărâmă. Treptele, în spirală, sunt înguste și cu muchii rotunjite, iar pe margine sunt ghivece cu flori anemice, opărite. Cobor cu grijă, de mult am teama asta cu alunecatul pe scări. Oare m-aș duce de-a dura ca în desenele animate? Sau aș rămâne lată, pe spate, cu membrele în unghiuri nefirești și coloana fracturată în trei locuri în timp ce sângele picură treaptă cu treaptă? Eliberate, javrele astea s-ar aciua pe lângă altcineva, sunt sigură. N-ar avea ele suflet să moară de dorul meu. Bine, nici eu de al lor, de-aia și vreau să scap cumva de ele. Dar poți? Se întorc oricât le-ai goni sau le-ai bate. Numai să strice. Și să te amărască. Și tot cresc, consumă tot mai mult. Lasă, că până aici le-a fost, o să le las una câte una. Cum a făcut și vară-mea cu perușii ei. A durat ceva până a golit toate volierele, dar acum casa e curată și nici ea nu mai arată așa obosită. Cred și eu, îi cânta zi și noapte un stol întreg de păsări în cap. Tot aici i-a lăsat și ea. Probabil că și jderul va rămâne. Ca și feriga din ghiveci. Doamna Iordache primește tot ce nu mai vrea lumea. Orice lucru devenit povară.
Ajung la etajul trei. În dreptul scărilor sunt uși duble, înalte până la tavan, cu tocuri din lemn și ochiuri pătrate din sticla. Vopseaua e scorojită, câteva geamuri sunt crăpate. Pe palier, unele uși au lacăte sau sunt legate cu sârmă. Peste tot doar scaune goale, nici n-ai pe cine întreba. De undeva se aude tare o voce de femeie.
— …trebuie urmat întocmai, de dumneavoastră depinde, răsună glasul.
Parcă vorbește în cadența pașilor mei. Toc – toc – toc. Nu tu-tun. Toc – toc – toc. Nu al-co-ol. Aici ratează cadența. Când mă opresc, se oprește și ea. Când pornesc din nou pe coridor, continuă să vorbească. Toc – toc – toc. Nu su-curi. Toc – toc toc – toc – toc. A-ci-du-la-te. Mă opresc iar. De unde naiba se aude? Acum tace, nu-mi pot da seama. Mă pun în mișcare și mai cotesc o dată dreapta. Tocmai am intrat pe un coridor întunecos. Un coridor fără uși. Nici măcar o fereastră în capăt. Doar un zid. Apuc să fac câțiva pași și o aud:
— …e nevoie de voință.
Tot nu o văd, o fi în urma mea și mă derutează ecoul. Sau situația. Clădirea asta e oricum ciudată, ca toate construcțiile vechi.
— …văd că nu vreți deloc să mă ascultați.
Ba te-ascult, te-ascult, dar unde dracu e wc-ul ăla că fac pe mine? nu se mai stăpânește Axy. Așa e ea, labilă. Odată izbucnește. Când se dezlănțuie, nu te mai înțelegi cu ea. Tremură toată și gâfâie și se agită inutil. Lumea zice că așa fac toți timizii. Nimeni nu mă crede că e o povară când o trec toate mâncărimile și se tăvălește ca acum, întărâtând toată haita. Nu durează mult și încep să alerge ca apucații, stârnindu-se unii pe alții. Lesele se încurcă, mă trag în toate părțile de zici că vor să-mi rupă mâna. E o simplă încheietură: oase, ligamente, piele, rezum eu, respirând adânc după fiecare cuvânt. Dar cât să reziste când unul trage de ham înapoi, altul se târăște pe lângă perete, câțiva s-au oprit, alții încearcă să se cațăre pe mine sau aleargă în jurul picioarelor mele, până mă imobilizează cu lesele? Cât să mai rezist? Doamne, ce porcărie. Potăile scheaună, șuieră, se rostogolesc. Își scot ghearele, blana li se înfoaie, cresc gata să explodeze. Parcă se transformă în demoni. Mai mari ca data trecută.
— …trageți linie și urmați întocmai, aud clar vocea femeii.
Auzi, urmează întocmai linia! strigă Mopsy și mă împinge în zidul vopsit jumătate gri, jumătate alb. Trebuie doar să pun degetul pe dunga verde, tremurată, ce le desparte. Și să o urmez. Încet, trăgând toată haita după mine, până ajung la întrerupător. A fost o criză mică, a trecut, răsuflă Mopsy. Ce ne-am mai speriat, adaugă și Axy.
— …v-am spus, depinde numai de dumneavoastră.
Acum e lângă mine. În halat alb și cu telefonul la ureche.
— Căutați ceva?
— Toaleta.
— La parter, lângă lift. Apoi reia discuția. Ne vedem când ies analizele.
Coridorul fără uși e luminat acum. Cobor. Găsesc baia și după aceea mă opresc pe hol să citesc toate specializările lipite cu colant roșu pe un placaj. Mă liniștește faptul că și alții au probleme și apelează la specialiști. Urc atent. Când ajung din nou la șase, la ușa doamnei Iordache nu mai e nimeni. Din cabinet se aude muzică și un țăcănit ca de foarfecă. După un timp, bărbatul cu ghiveciul iese. Feriga arată mai bine, doamna Iordache i-a tuns câțiva lujeri și a curățat frunzele uscate.
— Intrați, îmi zice.
Parchetul scârțâie. În cabinet miroase a bețișoare parfumate. Pereții, într-o nuanță plăcută de verde, sunt plini de icoane pictate pe lemn sau pe sticlă. Doamna Iordache se ridică și îmi întinde mâna. E îmbrăcată în blugi și într-un pulover lălâi. O găsesc mai prietenoasă decât mă așteptam.
— Luați loc, vă rog.
Zâmbește. Are dinți mici și strungăreață.
— Spuneți-mi ce s-a întâmplat.
— Simt că nu mai găsesc ieșirea, încep eu. Am o grămadă de probleme de care nu știu cum să scap.
Potăile mi se ghemuiesc docile la picioare. Nici măcar nu mârâie, au înțeles că e doar o chestiune de timp până le voi lăsa pe toate în cabinetul doamnei Iordache. O apuc repede pe Blacky și o salt pe masă. Apoi îmi amintesc că trebuie să vorbesc încet. Prin ușă se aude totul până afară.
*, **, *** – Philip Roth, Complexul lui Portnoy, trad. de George Volceanov, editura Polirom, Iași, 2011, p. 75.
