Mergeam pe bulevard într-o zi de toamnă galbenă, mă gândeam la femeile care și-au lăsat urmele tocurilor în asfalt. De ce nu pot să fac și eu același lucru cu bastonul meu cu cap de șoarece? M-am oprit puțin și m-am urcat pe baston, am stat în echilibru și am apăsat cu toată forța. În afară de câteva accidente pe șosea grație unui asemenea spectacol, n-am lăsat nicio urmă. Poate la vară, când se topește asfaltul.
Tocmai îmi dregeam papionul și îmi reluam plimbarea, când un corb a aterizat pe umărul meu stâng. Ciugulea bulinele papionului, așa că a trebuit să iau atitudine.
– Măi!
Și-a întors ochii către mine, iar eu, de frică, i-am închis pe-ai mei.
Am scos cartea din buzunar și o țineam între noi doi, pe umăr, parapet. Cioc-cioc, aud un cioc cum bate.
– Cine-i acolo?
– Deschide cartea!
– La ce pagină?
– La noroc.
Deschid și citesc:
And the only word there spoken was the whispered word, “Lenore!”
This I whispered, and an echo murmured back the word, “Lenore!”
Merely this, and nothing more.
Stau, mă mir, miros vestuța, am spălat eu cu Lenor? Dacă asta îmi aduce corbi pe umeri, nevermore!
***
Salut! Începem antrenamentul de imaginație. Scrieți o scurtă povestire într-un comentariu despre ce s-ar întâmpla dacă într-o zi vi s-ar așeza un corb pe umăr.
Stăteam pe balcon cu capul în palme și priveam la gândacii maronii ce se înghesuiau pe pistele de bob.
De fiecare dată când am chef să fumez o țigară, ies pe balcon și mai uit la gândacii alergatori. E un exercițiu de relaxare foarte bun. Și cum în ultimele zile mă gândesc numai la ibricul pe care vreau să îl construiesc și îmi vine să fumez, am ieșit pe balcon.
Când mă pregăteam să intru înapoi în casă, un corb albastru cu picățele mov se așează pe umărul meu.
– Vrei să pariem? mă întreabă el.
– Ce? Cum adică?
– Să pariem. Dacă vrei să pariem ce gândac ajunge primul la stația de metrou.
– Păi și…ce m-ajută?
– Te uiți la ei zilnic și nu înțelegi nimic! Ce-ai făcut de dimineață?
– Am desenat un ibric.
– Un ibric? Hm….Plictisitor. Și zbură la fel cum a venit.
După 15 minute e stat în fața ușii de la balcon intru în casă. Cred că fac un ibric albastru. Si as putea pe coadă să îi desenez niște picățele mov.
– Eu iubesc oamenii, dar mă enervează până peste cap, croncăni corbul ciugulindu-mi gândurile. Aduc ghinion.
– Mie-mi spui! Câte fabule şi mituri am auzit despre ei – şi sunt absolut sigur că toate-s adevărate!
– De fiecare dată când văd un roi de oameni sub mine, am palpitaţii. M-a-nvăţat bunica despre ei… Aduc pe aripile lor moartea.
– Şi mie mi s-a spus că oamenii ar avea nouă vieţi cică. Şi iată-i cum mor în fiecare zi puţin câte puţin.
– Da’ chiar, motanule. Tu ce cauţi aici, la groapa de gunoi?
– Am venit să-mi îngrop un coşmar. Pe blana mea, nu-i de glumă cu visele astea. Am visat un om negru ce trecea chiar prin faţa ochilor mei. Iar eu, prostănac, n-am scuipat de trei ori în blăniţă. Şi-apoi am avut 7 ani pisiceşti de ghinion… Dar tu, corbule?
– Îmi caut un cuib, iar periferia oraşului e perfectă. E prea apăsătoare singurătatea între atâţia oameni. Iar înaltul cerului nu-mi prieşte. E prea îngust.
Nu l-am observat decât în ultima clipă, când s-a aşezat tacticos pe umărul meu stâng, uitându-se pofticios la tava cu baclavale pe care tocmai o cumpărasem.
– Te urmăresc de multă vreme. Mi-am dat seama imediat că eşti o persoană simpatică, dar azi eşti de departe în topul preferinţelor mele. Ştiim, eu sunt musulman, zise el înghiţind în sec.
– Nu ştiam că şi păsările sărbătoresc kurban bayram, i-am răspuns sec, încercând să scap de corbul guraliv ce-mi croncănea în ureche.
– Sigur că sărbătorim.. ţinem toate sărbătorile omeneşti, ba chiar avem şi câteva din ale noastre. De fapt, n-am fost chiar 100% sincer. În realitate, mă consider o pasăre cosmopolită… Aş putea spune că am o descendenţă multiculturală – apreciez la fel de mult baclavalele, cataiful şi pacheţelele de primăvară. Cred că avem multe în comun, zilele trecute am observat că ai luat prânzul într-o tavernă grecească şi mai ştiu că, cel puţin o dată, pe săptămână, comanzi mâncare chinezească. Sunt convins că am avea multe de povestit, aş putea să îţi spun o grămadă de istorioare despre corbi.
– Mie imi plac povestirile autobiografice..
– Aaaaa, păi atunci ai noroc! Noi corbii avem memorie colectivă, aşa că toate istorioarele noastre sunt autobiografice. Avem chiar câteve anecdote picante din gradina Raiului, imi facu complice cu ochiul.
– Nu sunt o persoană foarte religioasă..
– Nu-i nimic, avem o gamă largă de subiecte. Iţi plac poveştile medievale? Aş putea sa vorbesc zile în şir de turnirurile cereşti pe care le organizam. Pe vremea aia, aveam nişte duşmani de temut – inorogii.. pffff, nişte filfizoni! Şi aşaaaa sensibiliiiiiiii.. Bolnăvicioşi de-a dreptul.. Nu s-au adaptat.. Noi, de pe altă parte, vom fi aici mereu, spuse mândru.
– Hmmm! am exclamat plictisită, gândindu-mă că nu voi scăpa prea curând de el..
– Daaaa, şi am uitat să-ţi spun că sunt nişte protectori excelenţi; de mare ajutor în casă, poate să-ţi spună oricine. Apropo, nu ai nevoie de o pasăre de companie?
– Ba da, ştii că nu mi-ar prinde rău.. M-ai convins!
– Eram sigur că aşa o să fie.. Ştiam eu că eşti o persoană de treabă. Abia aştept să ajungem acasă şi să gustăm din baclavalele astea minuntate! zise vesel batând din aripi.
Pe drum mi-a mai povestit rolul esenţial jucat de el, corbul, în viaţa lui Noe şi a lui Alexandru cel Mare. Într-un final, am ajuns acasă şi i-am făcut cunoştinţă cu pisica mea.. Nu a mai apucat să spună prea multe.. Nu-i nimic, se ştie doar că corbii au memorie colectivă.
Mulțumesc, fetelor!