Povestire scrisă de Roxana Farca, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Maria Orban la Creative Writing Sundays, pe 9 iunie 2024, la tema: „Scrieți un text pornind de la o fotografie”.
Jocul nu are niciodată început sau sfârșit. Țâșnim fără să ne gândim pe ușa blocului, gata să ne refugiem în casa părăsită, după o raită prin junglă. Am voie să plec doar dacă vine Mihăiță să mă ia de acasă. Mihăiță nu e nici mai mare, nici mai puternic decât mine. În plus, nu e nici un etalon de punctualitate. Mereu întârzie, mult, iar fiecare minut mă costă o parte uriașă din viață. Suită pe un scăunel, aștept să-l văd pe vizor, cum urcă scările, una câte una. Privindu-l pe furiș, recuperez o parte din timpul cheltuit, adaug la orele pe care urmează să le jucăm împreună. După-amiezile petrecute afară sunt întotdeauna prea scurte.
Casa e ultimul loc în care ne adăpostim după o mulțime de pericole pe care le înfruntăm printre sălciile argintii scunde, o adevărată pădure privită de la înălțimea noastră. Ne luptăm cu bandiți și creaturi îngrozitoare, ne strecurăm pe sub gheare care încearcă să ne sfâșie hainele, ne tragem sufletul sub bolta unor ramuri, iar când învingem răul și ne mai biruie doar foamea, facem întrecere până la ultimul adăpost. Primul primește jumătatea cu cașcaval de la sendviș, strig eu și nu apuc să-mi termin vorba că picioarele se pornesc deja. Cum ajungem, înainte să ne așezăm direct pe betonul prăfuit și să împărțim cât se poate de egal proviziile de acasă, mai inspectăm o dată împrejurimile, să ne asigurăm că nu suntem urmăriți. Uneori mai apare și tata, cu aparatul lui cel nou pe film, să ne facă o fotografie. Mă prefac de fiecare dată că nu e acolo, nu-mi plac intrușii în lumea noastră, nu au niciodată suficient spirit de aventură. Mă enervează și când țin să ne amintească, de parcă am avea memoria unei muște, că trebuie să fim acasă înainte de a se întuneca.
Rămași din nou singuri, așteptăm momentul magic al zilei, atunci când soarele aruncă ultimele raze prin geamurile sparte ale casei și noi nu mai avem șase ani, ci vârsta umbrelor lungi, subțiri. Uite, eu sunt mai mare ca tine, spun eu în timp ce mă ridic ușor pe vârfuri. Mihăiță se face că nu observă, e cel dintâi semn al unei intimități pe care nu o cunoaștem încă. Primele curiozități s-au manifestat și s-au consumat pe la patru sau cinci ani, când i-am raportat mamei, după o explorare prin boxele blocului, că Mihăiță are păsărita altfel. Cum adică, mami? m-a întrebat ea, sperând că e vorba de o neînțelegere. I-am răspuns relaxată, ca și cum aș fi vorbit despre gogoșile de la colț: mai lundă, uite atât de lundă! Și i-am arătat mâna mea. Dimensiunea și forma fiind stabilite, putem să ne vedem, liniștiți, de celelalte fantezii ale noastre.
În ultima zi de vacanță bunica ne duce la fotograful din cartier. În imaginea pe care o primim, câteva zile mai târziu, suntem doi copii cuminți, apretați și asortați. Ne ținem strâns de mână, eu am o expresie serioasă, aproape autoritară, el e cu capul ușor înclinat către mine și cu gura întredeschisă – a primit comanda să nu se mai foiască exact când ar fi vrut să-mi spună un secret. E ultima fotografie împreună, înainte de clasa întâi.
În timpul școlii jungla din spatele blocului începe să se micșoreze, la fel și timpul de joacă. Apoi vine vara, Mihăiță se mută în Deltă, la bunici, iar eu plec la mare. Mă reîntâlnesc cu băiatul celei mai bune prietene a mamei, iar aventurile se mută pe stabilopozi și sunt atât de palpitante că abia ne lăsăm convinși să mai stăm și la umbră sau să mâncăm. În plus, suntem atât de ocupați cu antrenamentele! E perioada în care toată lumea urmărește Omul din Atlantis, un serial SF în care un bărbat poate trăi sub apă pentru că are branhii. Fascinați de povestea care nu poate fi altfel decât adevărată, ne scufundăm și numărăm cât poate rezista fiecare, fără să respire. Când ne plictisim, mergem să căscăm gura la pescari sau să tragem cu ochiul prin găurile din zidurile care separă plaja de nudism pentru femei de cea pentru bărbați. Chicotim în timp ce măsuram și clasificăm, pe specii, cucii care atârnă între picioarele crăcănate. Acum îmi e mult mai clar că păsăricile băieților nu se cheamă păsărici, ci cuci. E rândul tatălui meu să fie surprins când îi spun, la final de vacanță, că nu e nevoie să se mai ascundă de mine când e dezbrăcat, doar am văzut destui cuci la viața mea.
Mă întorc așadar, din vacanța de vară, educată, bine rumenită și sărată. Nu ne spălăm imediat și prelungim cât mai mult senzația mării, pe piele și în păr. E un fel de complicitate și relație între mine, mama și mare. Avem convingerea că prima baie va alunga cel puțin o jumătate din amintiri, râsete, țipete de pescăruși, invitații strigate la fotografii „mâine gata” și împachetări cu nămol. Abia după ce fuge vara cu totul, prin gura de scurgere de la cadă, ne resemnăm și suntem gata să revenim la viața de dinainte.
Aflu că Mihăiță nu s-a mai întors. Nici din Dunăre, nici acasă, nici la viața pe uscat. Mi se spune că a încercat și el să-l imite pe omul din Atlantis, în fiecare zi, până când un curent puternic din Dunăre l-a luat și l-a dus departe. Poate că Mihăiță nu a putut respira sub apă, mă gândesc. Sau poate că a reușit și a plecat departe, să exploreze oceanele, așa cum mi-a spus că va face când va fi mare. Nu cred că nu mai e, dar nici nu mai trag scaunul în dreptul vizorului pentru nimeni altcineva. Și nici nu mai vreau să învăț să înot altfel decât cu capul afară. Rămân pentru restul vieții la suprafață, ca un submarin care nu se scufundă niciodată.
Din instantaneul surprins de tatăl meu în casa părăsită, fetița aceea care sunt eu, la șase ani, îmi aruncă o privire nedumerită, peste umăr. Umbra ei s-a lungit până a devenit umbra mea. Dar umbra lui Mihăiță? Poate apare din când în când, la suprafața apei, în nopțile de vară. E lungă și nemișcată, mai lungă decât a mea, e aproape un pod peste Dunăre.
