Povestire scrisă de Violeta Berea, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 3 iulie 2022, la tema „o povestire pornind de la un citat”.
„De câte ori auzeam o voce nouă pe drum sau de câte ori îmi reveneau în minte lucruri din trecut care mă făceau să vreau să mă ascund de mine însumi, astea toate mă îndepărtau de la treburile mele zilnice și mă chemau afară pe străzi, unde aștepta soarele să mă toropească. Alteori sufla înăuntrul meu o fericire delirantă, muzicală, cu care nu știam ce să fac și pe care n-o puteam consuma decât agitându-mă și atunci nici să stau nu mai puteam.”
Iulian Bocai, Constantin – Editura Polirom, 2019
Am luat două mii de lei din sertar, să cumpăr pâine. Mă uit în oglindă și-mi aranjez bretonul înainte să ies. Magazinul lui Florescu e în casa lu’ Popică. Două camere. Una e plină cu rafturi. Bluze supraelastice cu imprimeuri, adidași, pe care scrie ceva în chineză, rujuri roz, de la Ruby Rose. Pe raftul vecin, vegeta, bulion, făină, orez; dedesubt, în trei cutii de plastic, roșii, ceapă, morcovi. Într-un colț văd niște cutii de carton. Tanti Gina mă îmbie să cotrobăi. Îmi zice că unele costă o mie, unele cinci sute. Caut în cutii, punând ce-mi atrage atenția pe-un scaun șchiop, aflat în colț. Găsesc o carte. Se numește „La răscruce de vânturi”. De la editura Arania. Pe coperta lucioasă e fotografia unui cuplu. Femeia poartă o rochie roșie mulată și are părul blond, lung. Bărbatul, care o ține pe genunchi, este dezbrăcat de la brâu în sus și are plete negre. O pun pe scaun. O iau din nou în mână și încep s-o răsfoiesc. Nu am văzut niciodată astfel de imagini. O rochie atât de mulată. Rochiile mamei au mâneci lungi și sunt pline de volănașe. Întreb cât costă cartea. Cinci sute. Nu știu dacă tata ar fi de acord să citesc așa ceva. Mă mai învârt prin magazin, mai răscolesc. O pereche de ștrampi negri, plasă, o chestie de prins părul; banană, zice tanti Gina. Mai cotrobăi și dau de-o cutie gri, de plastic. O întreb pe tanti ce este. Îmi spune că pare a fi o casetă audio. O las din mână pe scaun și mai cotrobăi.
O poți băga într-un casetofon, să cânte. Ce scrie pe ea?
— Bob Dilan. Blod on te tracs.
— Ți-o dau cu cinci sute. Poate ai norocu’ să-ți găsești un gagic cu casetofon.
Citesc Patul lui Procust. Mâine dăm test din caracterizarea personajelor. Mama bate ouăle, să facă frigănele. Îmi cere un pix. A auzit o rețetă la radio și vrea să și-o noteze în carnețel. N-am chef să mă ridic. Îi spun să-și ia de pe raftul meu. Ridică perdeluța și aud un zgomot.
— Ce-i asta, Meli?
— Ceee-i? Asta, ce? Aaaa! O casetă.
— De unde?
— Am cumpărat-o de la Florescu…
— Și ce dracu’ faci cu ea? Ți-am zis să nu mai cheltui bani aiurea când te trimit după pâine!
— Mami, vreau un dicționar.
— Păi, n-ai?
— De rusă… nu-mi mai trebe. Vreau de engleză.
— De unde, de la Florescu?
— Când mergem în Brașov.
— În Brașov?! N-am mai fost de la nunta lu’ Nuți. Ai smuls buruiana din ceapă? Hai, du-te și vezi-ți de treabă!
Smulg buruienile și vorbesc singură. De-abia aștept să ascult caseta. Dacă iau note bune la teste, pot s-o rog pe mami să mă lase în vacanță la Târgu-Secuiesc, la unchiu’ Atti. El are casetofon.
Verișorul Clarei are magnetofon. Ne întâlnim sâmbăta în garaj și ascultăm muzică. Pe margine sunt patru suporturi verzi cu șurubelnițe, clești, pile, vaselină și un banc de lucru, de care stă fixată o menghină. Miroase a motorină. Un perete e acoperit cu foi din almanahuri, poze cu artiști și două afișe. Unul e de la Cinema Negoiul, „Piedone la Hong Kong”. Pe altul scrie Bob Dylan. E un tip cu părul creț și ochi albaștri care mă privesc ironic.
Acum două săptămâni am și dansat. M-a invitat Adi la un blues. Când a început „Noapte albastră” a lui Cotabiță, a venit la mine și mi-a întins mâna fără un cuvânt. Am dansat și pe următoarea melodie și am ieșit să ne punem câte un suc din bidonul lăsat de mama lui pe masa din bucătărie, Am intrat în cameră, unde, pe etajera de lângă pat, avea două insectare și vreo cincisprezece role de magnetofon. Ne-am așezat pe pat și a început să-mi arate comorile. Postere cu artiști, abțibildurile și surprizele Turbo. În timp ce răsfoiam un almanah Cinema, Adi m-a sărutat pe obraz. M-am ridicat ca arsă și l-am întrebat de unde are tricoul care atârna pe umeraș.
L-am visat pe Bob azi-noapte. Se făcea că stăteam întinsă pe spate, sub stejarul din Mercheașa; adia vântul și ascultam greierii în iarbă. Norii treceau grăbiți pe cer și mirosea a margarete. Rupeam măcriș și-l mestecam. Bob a apărut și s-a așezat lângă mine. Avea o cămașă albă de in și chitara în mână. Fluiera. I-am întins o frunză de măcriș. A privit-o surprins, a mirosit-o și a băgat-o în gură. A mestecat, m-a privit și a zis: „Bună, ce-i asta?”. Am zâmbit și i-am întins încă o frunză.
M-a trezit mama, să plec la autobuz, că am test la română azi.
După ore, m-am dus la biblioteca municipală și am cerut un dicționar de engleză. Bibliotecara mi-a dat și o gramatică practică. Au primit niște ajutoare acum două luni. Niște manuale din Marea Britanie. Am ales unul pentru începători.
La începutul lui iulie, mă duc la poștă, să-l sun pe unchiu’ Atti. Îl întreb dacă pot merge pe la ei la sfârșit de săptămână. Zice că mă așteaptă la autobuzul de trei în autogară. Nu pot dormi. Mă ridic și-mi bag caseta în rucsac, să n-o uit acasă. Îmi bag și dicționarul.
Unchiul Atti! Ce arătare! N-am mai văzut bărbat cu părul atât de lung până acum.
Poartă o geacă soioasă de blugi, părul e prins în coadă, e înalt și are pungi sub ochi.
Mă îmbrățișează și mă laudă cât de frumoasă m-am făcut.
— Nu te-am mai văzut de când erai într-a treia, tu, Melinda!
— Unchiule, ce păr lung ai! Zice tati că ești rocker.
— Sunt șofer de tir. Rocker, în timpul liber! Ha! Ha! Irenke o făcut gogoși la tine! Hai, că se răcesc!
Îmi petrec timpul cu Irenke. Beau suc și înfulec cinci gogoși. Atti deja a băgat caseta. „Pare folosită”, zice el. Trebuie s-o ruleze de la capăt. Mă duc la baie și, când ies, ciulesc urechile. Un acord de chitară durează cam un minut; intervine vocea unui bărbat, puternică și răgușită. Cântă pe nas și sună diferit de tot ce-am auzit până acum.
Nu scot un cuvânt. Atti desface o bere și-și aprinde o țigară dintr-un pachet roșu, pe care scrie LM. Deschid fereastra. Se așază, fredonând „end aim geast laic det bărd…”. Eu rămân în picioare lângă fereastră și nu zic nimic până se termină prima față a casetei.
Îmi scot un caiet și încerc să scriu ce aud. Transcriu cu multe spații albe. Atti citește și râde.
— Hei, Meli, trebe să înveți regulii de pronunție!
Încearcă să citească ce-am scris. „Ăr converseișăn uăz șort end suit”.
Îmi ia caietul din mână și scrie, cu un scris rapid și nervos: “Our conversation was short and sweet”.
Îmi desface și mie o bere. Nu sunt obișnuită cu gustul ei, dar nu las să se vadă că nu-mi place.
— Asta trebuie să cauți în dicționar. Știu o profă faină, la pedagogic. O fost gagica meu. Dacă te transferi aici din toamnă, poți face meditații! Deschide o ușiță verde, din lemn. Până acum, am avut impresia că e un dulap construit în perete, dar ușa se deschide spre o cămăruță în care încap numai un fotoliu și un raft cu casete, discuri de vinil, reviste. Pe pereți sunt cinci postere. Pe unul scrie Rolling Stones. Patru bărbați îmbrăcați ciudat zâmbesc strâmb.
Pereții sunt acoperiți cu versuri, scrise de mâna lui Atti. “People are strange”. “There I was on a July morning, I was looking for love”. “We are ugly, but we have the music”.
Ne întrerupe Irenke.
— Haideți, că-i sară! I-ai descoperit bârlogu’? Se ascundea pe timpu’ lu’ Ceaușescu, să asculte muzică. Aici ne-am tras-o prima dată, când aveam vreo nouășpe ani. Toate gagicile vorbeau în oraș de buncăru’ lui Attila!
Mâncăm, dormim, ascultăm muzică, vorbim… Ritmuri sălbatice, voci răgușite, nume noi plutesc în aerul îmbâcsit. Am reușit să termin sticla de bere și-am acceptat și-o țigară din pachetul lui Irenke. Kent lung. Ea vine să-mi spună că mi-a pregătit patul și se duce la duș. Nu mi-e somn. Sunt agitată. Îmi vine să alerg pe străzi și să strig. Deși simt că am amețit, mai iau o gură de bere din sticla lui Atti. E rece. Începe să-mi placă. Se ridică și schimbă caseta. Mă uit să văd cine cântă. E o casetă transparentă pe care scrie cu markerul negru Leonard Cohen. Unchiu’ se așază lângă mine și îmi pune mâna pe genunchi. Mă privește cu coada ochiului fredonând. Îi iau mâna și-o dau deoparte. Se ridică și mă ia pe brațe. Mă pune pe covor. Își desface fermoarul și mă trage de mână, să o bag în pantaloni. Îmi bate inima repede și obrajii îmi ard. Șoptesc: „Nu! vreau să plec!”. Nu am curaj să strig. Nu vreau să mă audă Irenke, Mi-e rușine de ea, să mă găsească așa. Și ar suna-o pe mama. Nu m-ar mai lăsa la ei.
Încerc să mă ridic, dar Atti mă țintuiește pe spate. Îmi face semn cu degetul să nu fac vreun zgomot. Sare într-o parte și își trage pantalonii. Chilotul negru, lăbărțat, îi rămâne agățat. Îl aruncă cu o mișcare de picior și se întoarce la mine. Eu abia respir. Am rămas în poziția în care m-a lăsat. Începe să mă sărute pe gât, pe ureche în timp ce încearcă să mă nimerească cu puța. E slabă și lungă și mă împunge ca un băț. „Nu m-ajuți deloc”, îmi reproșează șoptit în ureche. „Meli, nu fi nesimțită!” Nu-i răspund și încerc să nu mai fiu atât de încordată. Închid ochii și mă gândesc la Bob. E îmbrăcat cu cămașă albă și blugi. Părul creț îi acoperă fruntea. Reușește să intre. Îmi țiuie urechile. Simt o durere ascuțită și icnesc. Atti se mișcă sacadat, apăsându-mi mâna stânga pe gură. Sare în picioare agitat și zice un „Futu-i! Era să…”. Pe genunchiul drept îi curge ceva alb, ca mucii… „Dă-mi o batistă sau ceva!” Nu am curaj să mă ridic. Îl privesc înlemnită și nu reacționez. Am senzația că o să mă desfac în bucățele dacă mă mișc. Își trage blugii și iese la baie.
Luni dimineața, la șase, mă duce la autobuz. Îmi zice că ne mai vedem. Umblu ca o somnambulă. Aerul proaspăt de după ploaie îmi face bine.
— N-am mai spus lucrurile astea nimănui.
— E un bagaj emoțional care poate avea legătură cu diagnosticul de scleroză în plăci. Nu vi se pare șocant că în doi ani de terapie n-a fost o prioritate să vorbiți despre abuzul ăsta?
— Pur și simplu nu mi-a trecut prin cap.
— Nici măcar cu prietenele? Sau cu soțul?
— Nu. Am vorbit cu Robin. Când aveam douăzeci și opt de ani, am suferit un episod depresiv. Mă simțeam foarte singură după ce s-a născut Maia. Ieșeam într-o poieniță la vreo două sute de metri de casă. Fetița dormea în cărucior și eu mă așezam sub un măr sălbatic și îl așteptam pe Robin. Venea, după ce zbura deasupra mărului câteva minute, și se așeza pe o creangă, prinzând insecte și fixându-mă cu privirea cînd vorbeam cu el.
— Ce pasăre era?
— Măcăleandru, o pasăre cu pieptul roșu care scoate niște sunete foarte vesele. Am plâns de câteva ori în fața lui.
— Și cum s-a terminat relația?
— Prin noiembrie a dispărut. L-am mai căutat o vreme, dar am presupus că a plecat spre o țară mai caldă.
— ….
— Ah, scuze! Unchiul! Nu l-am mai văzut niciodată. A murit în două mii șapte. Ceva cancer la prostată, parcă.
