Povestire scrisă de Tudor Antemir, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 29 octombrie 2023, la tema: o povestire care să pornească de la acest citat din romanul Gabrielei Adameșteanu, Dimineață pierdută: „La urma urmei, memoria unui bărbat, ca și a unei femei ce a trecut, cât de cât, prin viață, trebuiește să fie un cimitir de asemenea fapte – mai mari sau mai mici – inavuabile”.
Troleibuzul pornește și rămân pe scară, sprijinit cu spatele de uși. Sunt puțini oameni înăuntru și mă apuc să îi studiez, dar sunt întrerupt de cele trei cuvinte pe care nu voiam să le aud. Biletul sau abonamentul. Cel care le-a rostit este un bărbat cam de vârsta mea, cu un cap mai înalt decât mine, solid, iar faptul că stă cu două trepte mai sus îl face să pară și mai impunător.
— Merg doar o stație, îi spun pe un ton ce se vrea prietenos.
— Vino aici, sus, spune el și îmi face un semn autoritar cu capul.
Atitudinea lui naște în mine o ostilitate pe care simt ca nu pot sa o stăvilesc și, fără să știu de ce, omul din fața mea se transformă brusc în dușman. Mă uit la pantofii lui scofâlciți, la hainele sărăcăcioase și îmi pare bine că sunt îmbrăcat elegant ca să ies în oraș. Ridic capul și îl privesc în ochi. Mi-e de ajuns o clipă ca să văd că, în ciuda posturii autoritare, știe foarte bine cine e și, mai ales, ce reprezintă pentru mine.
— Nu, îi spun.
— Cum adică nu? Biletul sau abonamentul, repetă mecanic, de parcă simpla rostire cuvintelor ar putea restabili ordinea.
Vocea lui e sugrumată, a urcat cu o octavă mai sus, iar asta face ca simțurile mele de prădător, adormite de prea multă vreme, să se ascută și mai tare.
— Nu am.
— Hai sus, spune el, de data asta amenințător.
— Nu, îi răspund și întorc capul să mă uit pe geam.
Mă gândesc la o conversație de demult, purtată în alt troleibuz. Un prieten, student la psihologie pe vremea aia, fusese la practică la Obregia și îmi povestea despre pacienții internați.
— Erau acolo o grămadă de controlori de autobuz, cred că e meseria care dă cei mai mulți bolnavi psihic.
— Ce chestie, așa rău o duc?
— Păi da, ce te miri? Gândește-te că n-au nicio autoritate, dacă tu nu cooperezi n-au ce să-ți facă. Sunt plătiți cu doi lei, toată lumea îi urăște, sunt înjurați, scuipați, de multe ori bătuți pe la marginea orașului. Munca lor se împarte între frustrare și frică. Și cea mai mare satisfacție pe care le-o aduce e să înghesuie vreun elev care și-a uitat abonamentul acasă.
Atunci simțisem compasiune pentru oamenii nevoiți să-și aleagă o astfel de meserie. Îmi promisesem să-i privesc cu mai multă înțelegere. Acum, uitându-mă din nou la bărbatul încordat care mă fixează amenințător, toate gândurile empatice de atunci se transformă în arme. Îi știu punctele vulnerabile și îl disprețuiesc pentru ele. Vreau să-l strivesc doar pentru că pot, vreau să-și privească în față neputința.
— Vino aici, îmi mai spune o dată, iar eu îi fac semn cu capul că nu.
Ezită, se uită încet în stânga și în dreapta, apoi se apleacă spre mine.
— Te bat, îmi șoptește.
Îi zâmbesc în timp ce îmi imaginez pumnii lui de băiat sărac, învățat cu greul, izbindu-mi fața până se transformă într-o bucată de carne numai bună de pus pe grătar. Mă întreb, pentru o clipă, dacă mi-am făcut calculele greșit, dar nevoia de a face rău mă împinge înainte.
Troleibuzul oprește în stație, ușile se deschid și cobor. Controlorul sare după mine și mă prinde de încheietura mâinii. De atât de aproape pare și mai mare, mă strânge cu putere și brațul meu arată ca un băț în mâna lui. Totuși, în ochii mei îmbătați de putere e doar un copil. Un copil nevinovat în pătuțul lui, iar eu un șarpe boa care i se încolăcește lent în jurul trupului fragil, tot mai strâns, până când sângele nu mai ajunge la organele vitale.
— Deci nu pleci nicăieri, că te bat, îmi spune.
Troleul pornește și în stație rămânem doar noi. Mă întreb ce s-a întâmplat cu ceilalți controlori, de obicei sunt mai mulți. Probabil că i-a surprins și pe ei când a sărit, ceea ce nu poate fi decât în avantajul meu. Trag cu coada ochiului și îl văd că se uită agitat în jur, ca și cum ar aștepta ca soluția să i se arate de undeva, de pe stradă. Un trecător se oprește și urmărește scena, curios.
— Mă bați? Mă bați? îl întreb, căutând un ton înțelept, îngrijorat. Și ce rezolvi cu asta?
— Taci, spune el, cu o voce stinsă.
— Mă bați și ce? Eu mănânc o bătaie și tu îți pierzi serviciul.
— Taci, că să moară mama dacă nu te bat, strigă el, căutând disperat din priviri salvarea.
Salvarea nu vine și ceva se prăbușește în interiorul bărbatului-copil. Strânsoarea mâinii îi slăbește, îmi dă drumul și se îndepărtează adus de spate, de parcă mușchii abdominali nu mai au forță să-i susțină coloana. Se așază pe un gard, la câțiva pași mai încolo, cu capul în mâini. Stau și mă uit la el, incapabil să plec, savurând căldura pe care mi-o aduce în corp triumful asupra unui seamăn mai puțin norocos decât mine. În orice altă zi aș fi simțit milă și bunătate față de un om atât de înfrânt. Dar nu azi, azi mă răzbun pentru toate faptele bune făcute vreodată, care nu mi-au adus niciodată o voluptate ca cea pe care o simt acum. Sunt euforic și vreau și mai mult. Mă apropii de el.
— Hai, prietene, îi spun pe cea mai blândă voce de care sunt în stare, ce te necăjești așa? Pentru ce? Pentru un bilet? Cât e? Trei lei? Pentru trei lei te necăjești așa?
Controlorul nu reacționează, clatină doar lent din cap. Încep să mă scotocesc prin buzunare după bani, aș vrea să găsesc monede, dar trecătorul curios, care a urmărit toată scena, se hotărăște să intervină.
— De ce ești, mă, câine? spune el, și perspicacitatea lui mă surprinde și mă face să îl plac pe loc. Lasă-l în pace, nu vezi că e vai de capul lui?
Rolurile noastre, al meu și al trecătorului, ar fi putut fi inversate cu altă ocazie. Îmi spun că e bine că mai există oameni empatici în orașul ăsta bolnav. Dar asta nu știrbește cu nimic extazul pe care îl trăiesc. Întâmplarea asta se duce direct în insectarul meu secret. Astea-s lucrurile pe care ți le amintești peste ani.
Mă îndepărtez cu pas sprinten. Mă simt puternic, vinovat, viu.
