Povestire scrisă de Andrei Dumitrescu, aleasă de Tudor Ganea la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire din perspectiva unui personaj negativ”, pe 2 mai 2020.
(Atenție, conținut 18+)
Doamna Ghiurco ne-a lăsat cu mortul: avea buzele întredeschise și carnea palidă. Un parfum dulce înlocuia suav orice miros din cameră cu un damf de lichior ieftin. I-am pus mâna pe fruntea rece, am zis Dumnezeu să-l odihnească!, m-am uitat la fii-su, care ținea ochii aplecați și se chinuia să pară mai trist decât era de fapt și am dat să plec. M-am mai uitat încă o dată la el, întins pe masa la care a mâncat, a râs, și-a spus părerile despre politică, iubire și fotbal, le-a controlat destinele celor doi copii nefericiți pe care îi crescuse avocată și contabil, explicându-le că viața are sens numai dacă faci facultatea pe care ți-o alege tata.
Plec. Locuiesc pe același palier, la capătul culoarului, ușa roșie, din metal. O culoare puțin pretențioasă, recunosc, dar simt nevoia să ies cumva în evidență: sunt și eu contabil, o profesie plictisitoare, dar stabilă și bănoasă.
Șirac miorlăie scurt, își trece corpul cald printre picioarele mele, umplându-mi-le de păr. Are de mâncare și apă, mă asigur zilnic, se bucură doar că mă vede. Mă duc și mă spăl cu atenție pe mâini, minimum douăzeci de secunde sau cât îmi ia să cânt până la trei elefanți/se legănau/pe o pânză de păianjen. Gata, sunt curat, pot să mă apuc de ale mele. Pornesc pick-up-ul și ascult primele acorduri din Llorca, The End. Mă pun pe treabă. Ținta mea este mușchiul psoas. Lung și foarte maleabil, leagă picioarele de coloană. Afectat de stresul de peste zi, e una din cele mai poluate părți ale corpului, dar dacă ai noroc să dai peste vreun aurolac de paisprezece ani, să zicem, vei descoperi că e puțin ațos și aproape dulce la gust asemeni cărnii de curcan. După ce ajung la el, o să-l decupez și-o să-l așez în vasul de Iena plin cu gheață pisată care s-a topit aproape toată cât am lipsit să mă reculeg la familia Ghiurco. Psoas e o delicatesă, merge bineînțeles cu sauvignon blanc din Noua Zeelandă, dar și orice chardonnay îl complimentează cum trebuie, dacă vă plac albele mai amărui. Sună mobilul, e Costi, fiul vecinului mort și prietenul meu cel mai bun.
— Da?
— Auzi, tu ai niște cupe ca lumea de budincă sau ceva? mă întreabă.
— Poate.
— Maică-mea are nevoie să pună coliva, ți le dăm înapoi.
— Asta nu se dă de tot? îi spun.
— Ce?
— Coliva. Nu e ca o… cum îi zice?
— Nu, mă. Adică da, dar asta nu e de pomană, mă liniștește Costi.
— Așa, pomană!
— Asta e pentru rudele apropiate, când vin aici mâine, după înmormântare.
— Da, am, îi spun.
— Bine.
— Bine, hai pa.
— Le aduci tu la noi? insistă Costi.
— Da, normal. Făceam ceva, ajung într-un sfert de oră.
— Auzi, și niște cafea ai? Am rămas fără în tot iureșul și la ora asta nu găsesc un non stop prea aproape.
— Da, Costi, am cafea, ți-aduc. Altceva?
— Nu, nimic.
— Bine, pa, îi zic și închid.
Stau la patru camere, am un dormitor și o sufragerie, o cameră doar pentru Șirac, pe care am dotat-o cu bârne din lemn adevărat de pin, moale și foarte bun pentru ascuțitul ghearelor, mici case de copac și tot felul de leagăne sau ascunzători și mai am biroul unde țin o masă mare de opt persoane, cu blat de marmură. A fost o masă de operație pe care se efectuau disecții cu public la începutul secolului trecut, la Sorbona. Am cumpărat-o la licitație, am curățat câteva zile petele negre de sânge de pe ea, i-am lăcuit picioarele și este gata pentru o viață nouă. Am două cutii frigorifice din oțel inoxidabil să pun la păstrare vânatul, mai multe nu se putea pentru că ar consuma excesiv curent și mi-ar sări siguranțele. Am dulapuri înalte cu tot felul de ustensile, cristale, tacâmuri, porțelanuri, gravuri cu corpul omenesc, toate originale, moștenite, de mare impresie, deși nimeni nu intră aici să le admire sau, dacă intră, nu mai iese. Ai zice că sunt autodidact, dar nu e cazul, disecția și consumul cărnii de om sunt o artă care se învață la noi în familie de peste cinci generații.
Destinația uzuală a cupelor pe care o să i le duc lui Costi este ficatul care, marinat douăzeci și patru de ore în rom, are consistența unui mousse. Mă spăl iarăși bine, trei elefanți/se legănau/pe o pânză de păianjen, deschid repede dulapul, pun castroanele într-o cutie și dau să ies. Mă întorc, caut taburetul pe care Șirac s-a așezat și moțăie, mă ridic pe vârfuri, întind mâna spre al doilea raft de sus, iau borcanul de cafea și ies. Mă îndrept spre capătul culoarului. Îmi răspunde doamna Ghiurco care, spre deosebire de Costi, suferă. Are ochii plânși, cearcăne adânci, carnea abia îi atârnă pe oase.
— V-am adus astea, doamnă, îi spun, întinzându-i castroanele pentru colivă și borcanul cu cafea. Oamenii în suferință mă emoționează și nu reușesc să-mi găsesc cuvintele.
— Emil, puiule, mulțumesc. Ești un copil așa bun, îmi spune și încearcă să mă mângâie pe obraz. Mă feresc discret, spun din nou condoleanțe și mă întorc pe culoar spre apartament. Intru, Șirac, trei elefanți, șorțul, mă apuc de treabă. Încep cu momițele. Am un bisturiu cu lama subțire cât un timbru, cumpărat special pentru ele. Îl țin separat, împăturit într-o piele de căprioară în compartimentul ascuns al trusei culinare. La prima crestătură, băiatul tresare scurt. Pare un gest reflex, deși este încă viu, deci s-ar putea să fi și simțit ceva. Pe vremuri îi mâncau morți, ceea ce mi se pare de o sălbăticie superfluă.
Carnea de om trebuie mâncată vie, așa îmi spunea Papi, bunicul meu, care avea o casă mare, aproape de oraș, păstrată pentru că se dăduse cu sistemul. Ai mei mă abandonaseră verile la Papi care m-a învățat totul despre carnea de om, cum se taie, cum se condimentează, cum se păstrează cea pe care n-o poți mânca pe loc, moale și crudă, doar spălată cu multă apă. Când eram mic m-a încurajat să mă joc cu o fetiță de țigan din șatra oprită în fiecare primăvară pe islazul de la marginea conacului. Era mai mică decât mine, murdară și avea ochii foarte negri ca o sălbăticiune. Umbla tot timpul cu încă o duzină de copii, dar în timp, văzând că mă interesez de ea, părinții au trimis-o singură la noi în speranța că bunicul vrea s-o cumpere. Mie nu-mi plăcea prea mult de ea, scuipa și nici românește nu cred că vorbea prea bine. Nu știam cum o chema, bunicul îmi spusese că nici nu trebuie. Se ținea după mine până acasă ca un cățel, se juca lângă Papi în foișor, în timp ce el o privea liniștit, fumând cu mânecile suflecate la cămașă. Pleca de la noi cu pumnii plini de bomboane cubaneze. Într-o zi, bunicul a chemat-o din mână la el, a ridicat-o în poală, i-a dat un drops verde, a mângâiat-o pe creștet, și-a scos batista din buzunar și i-a apropiat-o de fața mică și murdară, iar ea i-a căzut în brațe ca o petală. În Enciclopedia Britannica, ediția pe care o avea Papi în bibliotecă, despre cloroform scrie așa: vaporii de cloroform determină prin inhalare pierderea conștiinței și reducerea sensibilității la durere. I se zicea și drogul canibalilor. Nu i se zicea de fapt, dar asta a fost pentru vreo sută de ani.
— Alo?
— Auzi, poți să vii puțin?
— Ce mai e, Costi?
— Maică-mii i s-a făcut rău, cred.
— Crezi?
— Păi s-a întins așa puțin și acum nu mai pot s-o scol.
Dau șorțul jos, iau trusa de prim ajutor, mă spăl pe mâini, sting lumina în hol și încui după mine. În drum spre ușa murdară pe care scrie fam. Prof. Univ. Dr. Ghiurco mă gândesc la Costi. Ca mine, e un singuratic, dar, spre deosebire de mine, e cam prost. Nu apuc să sun, că mă întâmpină. E vizibil speriat, mă ia de mână și mă duce în dormitorul alor lui. Doamna Ghiurco stă întinsă pe pat și doarme ca fetița de țigan pe canapeaua cu ciucuri a lui Papi. Mă apropii de ea, mă așez pe marginea patului, îi pun mâna pe gâtul moale ca o burtă de iepure, are puls constant, șaizeci și opt de bătăi pe minut, chiar de invidiat, temperatura normală și obrazul trandafiriu. Îmi așez urechea la pieptul ei, mai mult să câștig timp pentru un plan, pentru că știu ce are: cafeaua de la priveghi e amestecată cu Rohypnol, am încurcat la propriu borcanele. N-am ce să explic, mă întorc spre Costi și-i zic:
— E bine.
— Cum e bine? Nu se scoală!
— Ai băut din cafea?
— Emile, zi-mi, să chem salvarea?
N-apuc să-i răspund că pică secerat din picioare. A băut din cafea. Rohypnolul e drogul violului. Te culcă fără vise și fără amintiri pentru cel puțin șase ore, ceea ce înseamnă că priveghiul ăsta n-o să se țină sau, mă rog, n-o să fie propriu-zis un priveghi. Mă plimb prin casa lor întunecoasă amuzându-mă de această ultimă farsă pe care am adus-o memoriei bătrânului Ghiurco. În casă mai sunt și soră-sa, Magda, întinsă pe jos peste bărbat-su, iar pe hol zace inestetic verișoară-sa aia pitică și respingătoare cu care au încercat în două rânduri să mă combine. Toți dorm ca și cum ar fi în locului defunctului, nu le auzi respirația, doar pendulul care bate macabru din holul mic se aude.
Îmi trec următoarele gânduri prin cap: să-l tai pe dl. Ghiurco e absurd, a murit de cancer și e îmbălsămat cu formol; aș putea s-o mănânc pe Magda, mi-a plăcut întotdeauna de ea, dar o să-i descopere lipsa și Costi o să-și amintească vag de episodul leșinului, nu merge, ar trebui să-i tranșez pe toți, ceea ce ar fi o nebunie, mi-ar lua cel puțin trei, patru zile și eu luni trebuie să fiu la serviciu, unde am audit, plus că nu e loc pentru ei în lăzile frigorifice și nu l-aș mânca niciodată pe Costi, oricum, sau, mă rog, poate numai dacă n-aș avea încotro, în plus, acasă mă așteaptă un băiat de până în paisprezece ani, care se odihnește încă viu pe masa din birou și care se va trezi în câteva ore, când cred că va fi neplăcut surprins că l-am dezbrăcat și l-am întins pe masă.
Așa gândeam în timp ce căutam prin toată casa cafeaua aia nenorocită cu roofie, pe care fie o amestecaseră cu a lor, fie o băuseră pe toată. Ce lăcuste, o să rateze înmormântarea de-a binelea.
Iau borcanul lor cu cafea, mă întorc, descui, aprind lumina, Șirac, trei elefanți, pun cafeaua pe blat lângă espresorul meu Elettronica, îmi pun șorțul, futu-i, dau jos șorțul, sting lumina, încui, merg pe hol, deschid, intru în dormitor, îmi recuperez trusa de prim ajutor. Îi mai privesc o dată, prăbușiți care unde a apucat. Las trusa lângă ușă, deschid larg geamul la sufrageria unde dl. Ghiurco stă întins pe masă, îi trag cu foarte mare greutate pe fiecare pe rând și-i înghesui unii în alții de-a lungul canapelei ca pe o familie de ursuleți. O să se trezească acolo spre dimineață într-o stupoare vecină cu revelația. Iau trusa, mă întorc, descui, aprind lumina, Șirac, trei elefanți, șorțul, îmi fac o cafea, mă duc în birou, mă așez la masa de lucru, scot din ascunzătoare bisturiul pentru momițele aurolacului și-mi pică capul lângă vasul de Iena. Am șase ore. El mai are două.
