Povestire de Eduard Oleinic, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays pe 13 decembrie 2015, la tema: „povestea unui bărbat care decide să se înscrie în Legiunea Străină (scrisă de el)”.
1.
M-am decis să omor un om. Miliarde de ani de evoluție ne-au făurit creierul și emoțiile pe care ni le oferă. Am avut norocul să apar și să nu fiu o broască deci am de gând să profit.
Să arunce primul piatra cel care nu și-a amuțit niciun gând. Să mă condamne cel care nu și-a oprit niciun gest. Câți dintre noi am spus mereu ce am gândit fără a ne teme de dezaprobarea semenilor? Câți au avut curajul să trăiască samavolnic toată viața? Câți suntem liberi?
Dacă realizezi din timp iraționalul circumstanței în care suntem, ego-ul o să tânjească după un destin diferit. O să te revolți. À rebours! E posibil să ai în tine atomi din orice împărat, rege, conducător sau revoluționar. Tu de ce nu ai putea schimba ceva? Dacă moralitatea nu mai e o problemă, acul minții filigranează o poveste cumplită. Mulți nu își doresc să schimbe ceva în exterior, ceva la lume. Oricum e irelevantă, tu ești important. Cu siguranță vei încerca să-ți satisfaci unele curiozități morbide. Câți dintre noi am fi buni, dacă nu ne-am teme de oprobriul și pedeapsa societății? Eu o să scap de pedeapsă. Până o să mă identifice o să fiu înrolat în Legiunea Străină și crima mea o să fie considerată experiență.
Am pregătit totul din timp cu o precizie maniacală. Având detaliile logistice puse la punct, nimic nu mă putea deturna de la a savura fiecare moment al crimei. Armă, loc, oră, modul de desfășurare și restul amănuntelor au fost scrise cu minuțiozitate într-un jurnal. Scrise de mână pe foi pentru a nu lăsa nicio urmă și pentru a le distruge ușor. Nu am lăsat nimic în voia sorții, trebuia ca totul să fie plănuit. Nu voiam să îmi fie distrasă atenția, urma să îmi fixez privirea asupra unui singur detaliu: ochii lui.
Mi-am făcut și un buget. Cât la sută din salariu poți să investești într-un omucid? Oricât e necesar. Nu te zgârcești la evenimentele importante din viață. Mi-am cumpărat două rânduri de haine. În cazul în care o să apară o filmare nu vreau să mă recunoască nimeni și imediat după înfăptuire o să mă schimb. A fost necesară chiar și o șapcă. Deși le detest, le-am observat eficacitatea în fața camerelor de luat vederi. Cuțitul și sfoara le-am cumpărat din alt magazin. Intenționam să iau totul din același magazin, dar puse într-un singur coș arătau suspect. Sau poate începusem deja să fiu paranoic. În orice caz, savuram această pregătire. Mă gândeam la crima perfectă și mă chinuiam să anticipez toate detaliile pe care le-ar putea observa un polițist prea zelos.
Ziua următoare urma să iau un tren spre alt oraș. Am considerat 200 de kilometri suficienți pentru a ajunge într-un loc unde nimeni nu mă cunoaște, fără să fie un drum obositor. Seara am ascuțit cuțitul și l-am luat în pat lângă mine. Ciudat cum o simplă bucată de metal are atâta putere în mâinile potrivite. Cu doar 32 de centrimetri aveam să opresc un destin și să le schimb pe cele din jurul lui.
2.
Acest capitol nu trebuie să existe dar te-am visat aseară, cititorule. Ședeai deasupra textului meu, precum un munte, și mă citeai. Inițial păreai impasibil, parcă nici nu respirai. Avansând în lectură, ți-ai mijit ochii și te-ai aplecat spre foi. Mă bucuram crezând că ți-am captat atenția, presupuneam că îmi dai dreptate. Ți-ai ridicat privirea și ai redat exact cuvintele unei tinere filosoafe aspirante ce le citisem într-un articol: „…a ne gândi doar la noi ar fi o dovadă de egoism extrem, fiindcă am ajunge la o instrumentalizare a celorlalți în numele binelui individual. Această poziție nu este acceptabilă din punct de vede moral și filosofic”.
Explică-i lui Genghis Khan cum stă treaba cu moralitatea. Degeaba te enervează textul meu și îmi repudiezi ideile. Ți-am spus de la început că universul nu e moral. Acesta e doar un termen inventat de emoțiile noastre. Dacă ai fi crescut printre vikingi, ai fi tânjit să crapi cu barda țestele dușmanilor. Care nici măcar nu ți-au făcut nimic, tu ai vrut să îi cotropești pentru a-ți demonstra puterea. Dragostea mamei tale ar fi fost proporțională numărului de crime, violuri și popoare zdrobite pe care le ai în palmares. În alte vremuri și coordonate geografice ai fi fost razboinicul cel mai respectat de societate, în funcție de cât de mare e colierul tău făcut din bucăți cadaverice ale foștilor dușmani. Nu vezi că universul e absurd și nu îi pasă dacă ești Mahatma Gandhi sau Lenin? Oricum, soarele o să ne prăjească pe toți în mod egal evaporându-ne în atomii din care am apărut. Nu există nicio etică și universului nu îi pasă de o „poziţie acceptată din punct de vedere moral și filosofic.” Filosofia reflectă realitatea generală și realitatea e că, dacă nu ne prăjește soarele, o să murim oricum, deoarece universul este în expansiune și o să ne dezintegrăm. Cine decide cum trebuie să ne comportăm în scurtul interval de când am apărut și până la inevitabila dispariție? Eu nu o să mă restricționez la un calup de idei reciclate la nesfârșit de aceiași fricoși. Nu toți avem puterea de a ne decide soarta, deoarece preferăm să urmăm setul de reguli prefabricate de societatea mediocrilor.
În vis nu am apucat să îți spun nimic, ai scos cuțitul meu și l-ai înfipt cu ură în hârtii. M-ai privit adânc. Nu îți vedem fața, doar ochii. Erai o umbră care mă judeca și mă-nspăimânta. Un călău oniric. Nu îmi era frică de vreo pedeapsă fizică, ci de judecata ta. Ciudat cum frica de a fi absurzi ne controlează până și visele, deși nu ar trebui să importe în marele context.
3.
M-am suit în tren în hainele noi. Îmi priveam mândru adidașii. Mereu mă bucur atunci când am încălțăminte nouă, mă simt mult mai încrezător. Apoi mă enervez pentru că dau atenție unor lucruri atât de insignifiante. Îmi aduc aminte de o profesoară din școală care ne repeta faptul că omul se deosebește de animal prin rațiune. Ne-a luat atât de mult timp și a fost atât de greu să ajungem la stadiul de homo sapiens și pentru ce? Pentru a ne lasă păcăliți de un brand de haine. Dacă acesta e universul cel mai bun posibil și altceva nu poate exista sunt foarte confuz. Cum ar fi să dăm crezare ideii unui Creator și adidașii Nike făcuți în China să facă parte din planul Lui?
M-am cazat la Ibis, unde mai stătusem. Pereții erau destul de groși încât să nu mă audă vecinii și știam că au un mic dejun delicios. Gândeam că dacă aș putea să las leșul în cameră și să cobor la o masă copioasă ar fi un semn de putere și de tărie de caracter. Plus că îmi place să combin plăcerile vieții pentru a le intensifica. După orgasm mereu înfulec o bucată de ciocolată. După o crimă de ce nu aș mânca, de exemplu, un ecler?
Seara am ieșit în cea mai ordinară speluncă pe care am găsit-o. Laplace. Arată de parcă demonii și-ar petrece timpul acolo. La beție poți afla cel mai ușor viața unui om și eu îmi doream să aflu cât mai multe despre victima mea. Un individ care i se închină lui Bacchus o să îți povestească viața ca pe un film, dacă îi oferi de băut. Un pahar de coniac o să te transforme în ochii lui din om, în îngerul care s-a pogorât din ceruri pentru a-l salva. Milostivește-l cu încă un pahar și te înalţă la rangul de arhanghel.
L-am ales pe obidit și am început să consum lângă el. Doar mă prefăceam pentru a-i oferi un sentiment de siguranţă. Controlam mai bine situația și aşa mi-ar fi rămas în minte toate detaliile pentru nopțile când nu voi putea dormi gândidu-mă la ce am făcut.
L-am ales bine. Era atât de neînsemnat încât nu și-a câștigat dreptul de a-i menționa numele în povestea despre cum l-am omorât. Nimic bun nu a ieșit din el vreodată. Se scălda într-o baltă de mediocritate continuă, fără nicio perspectivă asupra vieții. Cred că în toată viața lui umilă nu s-a întrebat o secundă de ce există. Eram mândru că o să îl rad de pe planetă. Stăteam lângă el și mă bucuram că o să opresc această inutilitate poluantă. Eram deja Dumnezeul lui și el nu știa nimic. La închiderea barului l-am momit cu sticla de whiskey pe care, chipurile, o aveam la hotel.
O viață controlată de alcool. Sclavul acestui viciu. Mai poate el fi numit om atunci când orice acțiune poartă amprenta acestui dușman ce îi dictează totul? Mai are importanță rațiunea din el atunci când o folosește doar pentru a vâna senzația de ebrietate? Ce îl mai deosebește de un animal mânat de instinct? Dependențele ne distrug umanitatea și ne reduc la biete animale ce avansează orbește în timp de la doză la doză. Conștiința, gândirea și emoțiile sunt elemente ce formează un om. Ce rost mai are o viață atunci când te privezi singur de ele și preferi să fii mereu influențat de diferite chimicale. Cum poți să ai o viață împlinită când benevol te separi de ceea ce înseamnă să fii uman pentru a trăi din senzații artificiale care îți inhibă rațiunea? O viață dedicată sentimentelor contrafăcute.
Cum am intrat în cameră, i-am livrat cu pumnul stâng o lovitură în ficat. Sunt dreptaci, dar știam că o astfel de lovitură o să îi taie respirația și o să îl ghemuiască pe jos. După un timp am obosit de câte picioare a trebuit să îi dau în cap până am simțit că nu o să poată riposta când o să îl leg. Puteam să folosesc o bâtă sau orice altceva, dar am vrut să o fac cu propriul meu corp pentru un sentiment mai intens de putere. După ce l-am legat, am luat o pauză. Voiam să își revină. Voiam să înțeleagă ce o să fac. Aș fi putut să îi tai beregată și totul s-ar fi terminat, dar trebuia să o fac încet, ca să știe că îl omor.
L-am privit în ochi și i-am spus ce o să se întâmple. Îl dominam total. Ce senzație intensă mă străbatea. Idiotul a început să îmi implore mila menționându-l pe Dumnezeu, când eu eram deja acolo. I-am astupat gura. Nu i-am spus motivul pentru care îl sacrific, oricum nu ar fi înțeles nimic. L-am țintuit bine pe spate cu un genunchi pe stomac și unul pe gât. În timp ce îl priveam în ochi, i-am înfipt lama ușor, ușor în inimă. În doar cateva secunde i-am citit în ochi frica, disperarea și agonia. Ah, și acum îmi amintesc acel moment atât de intens încât îmi încordez maxilarul.
Câteva ore am privit cum se instalează rigor mortis și am meditat la destinul lui tragic. Cel mai bun lucru pe care l-a făcut a fost să moară pentru mine. De fapt, ăsta a fost scopul lui și la fel de aleatoriu e posibil să o pățim și eu și tu. Atât de absurd. Când am coborât la masă, încă era călduț.
Din păcate, la bufet nu serveau ecleruri.
4.
Trăiam neliniștit, știind că am avut șansa să apar din neant și nu am explorat toate iluziile pe care ți le poate oferi creierul. Îmi era teamă că, înainte să mor, o să mă copleșească un sentiment de neîmplinire. Nu mă las amăgit de gândul unei vieți veșnice, motiv pentru care trebuie să epuizez toate experiențele acestei vieți. Indiferent de acțiunile mele, o să mor, așa că e mai bine să îi smulg vieții experiențele pe care mi le doresc.
Remușcări am, dar mi le suprim. E o senzație inoculată de modul de viață pașnic pe care l-am experimentat. E doar un sentiment inutil care îmi manipulează mintea. Crima a fost necesară pentru existența mea, la fel cum e și mâncarea. Nu simt remușcări pentru animalele pe care le-am sacrificat și nici pentru el. A fost hrană pentru rațiune.
Crimele o să continue din alte motive. Nu mai are nicio importanță de acum. Mă bucură experiențele noi ce vor veni. La final o să fiu complet și, în ultima clipă a vieții, o să fiu împăcat. Asta mă face să mă detașez atât de ușor și să trăiesc cu adevărat. Nu concepțiile arhicunoscute ale unei vieți de success. Ideea mea de viață împlinită e diferită. Nu vreau o carieră, nu vreau să călătoresc, nu vreau să îmbătrânesc alături de nepoți. Vreau să mor liniștit știind că am explorat toate senzațiile pe care mi le doream de la o minte rațională, fiind liber și împăcat cu sinele. Sau poate doar mi-am udat copacul de care o să mă spânzur mai târziu.
