Povestire scrisă de Ioana Serota, apreciată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri.
Francisc împinse ușa grea, mai întâi cu o mână pe clanță, apoi ajutându-se și de cealaltă mână, în care ținea dosarul; cât pe ce să i se împrăștie pe jos toate foile. Ușa scârțâi și mai tare când o închise în urma lui. Salută tare, încercând să pară relaxat, înainte să deslușească siluetele bărbaților din încăpere. Era o sală lungă și înaltă, îmbrăcată în lemn închis la culoare. Cele trei ferestre generoase erau acoperite pe jumătate de draperiile groase de culoare incertă, ce lăsau să pătrundă trei felii de lumină prăfuită: una peste cei patru bărbați din capătul mesei ovale, una pe mijloc, unde zăcea un teanc de dosare cartonate și una pe scaunul gol care îl aștepta pe Francisc. Bărbatul gras cu mustață răsucită își scoase ceasul de buzunar din vestă și, după ce îi închise sonor clăpița, îl pofti pe Francisc să se prezinte și să înceapă, arătându-i scaunul din fața lor.
— Da, mulțumesc! Bună ziua, din nou. Mă numesc Francisc O’Connor, sunt cercetător la Universitatea New York, de unde am absolvit ca inginer chimist în urmă cu doi ani. Domeniul meu de interes este studiul polimerilor sintetici. Nu știu dacă… aș putea să vă explic în câteva cuvinte (deschizând dosarul și căutând o foaie anume).
— Domnule O’Connor, interveni un bărbat înalt,cu părul lucios dat pe spate, în timp ce își scutura țigareta în scrumiera masivă de fildeș, nu este cazul. Noi suntem juriști și avocați, nu înțelegem detalii tehnice și nici nu ne interesează. Dosarul îl puteți lăsa alături de celelalte, ne vom uita noi, la final.
Bărbatul se întoarse ușor iritat către colțul din spate, unde stătea o femeie tânără ce dactilografia la o masă îngustă, și spuse pe un ton neașteptat de mieros:
— Nora, scumpo, chiar e necesar să scrii și asta? Scrie, dragă, ce spune domnul, la subiect, că nu ce spun eu trebuie citit.
Fata tresări, își adună mâinile sub masă, plecând privirea.
Dându-și ochii peste cap, se așeză mai comod în scaun, picior peste picior, lăsând să se vadă șosetele sub marginea impecabilă a pantalonului. Trase un fum, scrumă și, suflând, spuse:
— Ne scuzați, domnule. Vă rog să continuați. Dar spuneți-ne ideea pe care o propuneți. (Răsfirându-și degetele lungi spre Francisc, dar cu tâmpla întoarsă către dactilografă). Nora. Scumpo. Uite, poți începe să scrii.
Mâinile Norei așteptând deasupra tastelor îl intimidară pe Francisc.
— Trebuie să vă spun, totuși, câte ceva… despre ce fac, să înțelegeți ce vă propun, spuse cu voce joasă, mângâindu-și apăsat perciunele și privind în gol spre dosar. Apoi reluă cu voce tot mai tare și cuvinte tot mai articulate pe măsură ce continua.
— Când spunem polimeri, ne referim la una dintre cele mai mari inovații ale ultimelor decenii, la apariția unor materiale ce aparțin viitorului, materiale noi ce ne vor schimba viața. Ne vor schimba viața în bine, așa cum nici nu ne putem închipui. Ce reușim să facem acum este abia începutul. Știți cu siguranță de celuloid sau bachelită și multe altele la care se lucrează. Sunt materiale versatile cum nici nu ne putem închipui; dure sau elastice, rezistente, stabile, ușor de fabricat și ieftine. Nu se sparg, nu se topesc decât la temperaturi înalte, nu putrezesc, nu se dizolvă; sunt într-adevăr o nouă victorie a omului împotriva naturii.
Tastele Norei tropăiau tot mai ritmic și apăsat, iar fata stătea așa cum le spusese de la prima oră la cursul de dactilografe să nu stea: aplecată de-asupra mașinii, cu coatele ridicate. Și mai făcea ceva pentru care ar fi fost sancționată de către acritura de doamnă Smith – zâmbea.
La un moment dat se făcu liniște și degetele Norei înghețară. Ridicându-și ochelarii alunecați pe vârful nasului, se uită spre scaunul vorbitorului. Terminase. Francisc își drese vocea ca să umple liniștea și își plimbă ochii scânteietori peste figurile celor patru bărbați din fața lui.
— Mulțumim, spuse, într-un final, bărbatul gras, uitându-se la ceasul de buzunar. Este o propunere interesantă, vom studia dosarul și transcrierile și veți fi contactat cu un răspuns. La revedere!
Fără să mai spună nimic, Francisc se ridică repede și porni spre ușă, dar se întoarse ca să mute dosarul lăsat pe marginea mesei în vârful teancului. Apoi ieși, cu un scârțâit prelung de ușă.
Nora privea în urma lui ca după autorul unei povești neterminate. Scoase foile dactilografiate, le aranjă și etichetă cu grijă și le puse lângă teancul cu celelalte.
— Stimaților, cam asta a fost. Inginerul era ultimul de pe listă. Ne-am încadrat foarte bine cu timpul, completă bărbatul gras, după ce verifică, din nou, ceasul de buzunar. Mai putem discuta la masă despre impresii. Nora, te rog să ordonezi dosarele împreună cu transcrierile și mâine dimineață să avem toți câte o copie pe birou, dar, cel mai important, să ajungă un exemplar la domnul Archibald în seara asta, să nu-l lași să aștepte. Să-i spui, te rog, că am avea nevoie de impresiile dumnealui până la finalul săptămânii. Ai priceput, Nora dragă?
— Da, da, mi-am notat, domnule Stone. După prânz, mă apuc de copii.
— Mă rog, mă rog, treaba ta, dar să fie făcute.
Nora aștepta solemnă ca o lumânare – în picioare, tăcută, cu mâinile strânse în față, să iasă cei patru bărbați. Când vocile lor nu se mai auzeau, strânse repede toate hârtiile, le așeză cu grijă în servieta roasă de piele și deschise larg ușa care abia apucă să scoată un scârțâit scurt. Nu ieși înainte să mai arunce o privire în urmă pentru a se asigura că nu a uitat nimic.
Mai întâi lăsă servieta în grija unei colege. Apoi merse în vestiarul secretarelor, gol la ora aceea, își luă pardesiul, poșeta și umbrela, și ieși, nu înainte să se privească rapid în oglindă. Era obosită, dar rujul roșu ajuta; mereu ajută puțin ruj roșu.
Valul de aer rece și umed pătrunse ușor pe sub hainele subțiri și îi străbătu corpul de cum ieși din clădire. Ar fi vrut să mănânce ceva cald, dar se va mulțumi și cu un sandviș din ăla fleșcăit de la cafeneaua de vizavi; măcar cafeaua e bună și Bob de la bar e chiar simpatic. Gândul la un păhărel de sherry o făcu să zâmbească și să alunge puțin frigul. Va fi o zi lungă și o noapte albă, dar o încânta să recitească unele din ideile auzite azi. Avea senzația că ia parte la ceva misterios, minunat și foarte, foarte important.
Când să iasă din părculețul din fața clădirii în care lucra, recunoscu bărbatul blond în sacou verde ce stătea zgribulit, cu privirea ațintită în pământ, pe marginea unei bănci.
— Mă scuzați. Domnule inginer O’Connor?
Francisc tresări și ridică privirea mirată către femeia străină din față.
— Da… dar, mă scuzați, eu nu…
— Bineînțeles, nu e nicio problemă. Mă numesc Nora Bloom, am fost…
— Secretara! Dactilografa, adică. Adineauri, la interviu, sau ce-o fi fost ăsta. S-a întâmplat ceva?
— Nu! Nici vorbă! Eram în trecere și v-am recunoscut. Îmi permiteți?
— Da, sigur, luați loc!
— Mulțumesc! Chiar mă bucur că v-am putut întâlni. Aș fi vrut să vă spun… știți, eu am dactilografiat toate propunerile făcute asociaților ieri și azi. A fost foarte interesant, pentru mine e o adevărată onoare să aud atâtea idei extraordinare, prezentate de către oameni atât de valoroși. Iar ideea, prezentarea dumneavoastră – pur și simplu fascinant!
Nora roși și tăcu, uitându-se la vârful pantofilor.
— Vă mulțumesc, domnișoară! Am fost și ultimul care a prezentat… grozav! Dar sunteți amabilă, șefii dumneavoastră nu cred că au fost atât de captivați, în cazul meu, cel puțin.
— Ah, nu! Așa a fost la toate prezentările. Ei știu că eu oricum scriu tot ce se vorbește, așa că nu e nevoie să se sinchisească prea tare să fie atenți. Of! Am spus deja prea multe, doar că nu aș vrea să vă descurajați din pricina asta. Mă scuzați că am dat buzna așa, și Nora dădu să se ridice, rușinată.
— Stați puțin, iertați-mă, vă mulțumesc pentru cuvinte. Sunt eu absent pentru că… era ultima speranță. Departamentul unde lucrez nu își va mai permite să finanțeze cercetarea, iar doctoratul meu e pe sfârșite. Sunt mulți ani de muncă ce nu se vor concretiza în nimic, sau, mai rău, îi va concretiza altcineva.
Nora se așeză înapoi gânditoare, uitându-se din când în când cu coada ochiului la bărbatul mohorât de lângă ea; era nehotărâtă pentru că entuziasmul ei nu i-a adus întotdeauna lucruri bune. Așa că începu să vorbească încet, ca gândind cu voce tare, încercând să se hotărască cât de departe să meargă pe măsură ce își auzea propriile argumente.
— Știți, domnule O’Connor, au fost multe idei interesante, aduse și de arhitecți, artiști și agricultori, chiar și un medic; nu am făcut atât de multă școală încât să înțeleg tot ce se explică acolo. Dar când ești tu cel care pune cuvintele acelea pe hârtie, se întâmplă o magie, și, într-o oarecare măsură, devin și ale tale. Am ajuns să scriu lucruri pe care nu le-aș fi putut înțelege, afla sau formula niciodată, și totuși trecând și prin mine când le scriu, esența lor rămâne. Ați vorbit mult despre chimie, structuri și detalii tehnice, dar ați vorbit despre acest material nou, delicat și rezistent, ca fiind de mare ajutor mai ales în gospodărie; ori această latură a existenței nu e ceva care să îi fi preocupat vreodată pe asociați, așa că nu prea îi pot aprecia utilitatea. Mă scuzați că spun asta, dar interesul lor este să investească într-o idee profitabilă care să le crească și renumele în presă.
— Înțeleg. Da, aveți dreptate, dar merita să încerc, nu sunt eu cu siguranță cel mai bun avocat al ideii mele.
Nora, retrăgându-și puțin rușinată mâna înainte să atingă brațul lui Francisc, reluă de data asta cu mai mult entuziasm:
— Nu, nu, să nu mă înțelegeți greșit, mie ideea dumneavoastră mi-a plăcut cel mai mult. Dar nu asta contează, și nici măcar ce cred asociații nu contează prea mult! Vă rog să rămână între noi, dar diseară, după ce ordonez toate dosarele, le voi duce domnului Archibald. El este un om foarte inteligent, cu vaste cunoștințe în multe domenii și acționarul principal, chiar dacă din umbră. De fapt, părerea lui va cântări cel mai mult. În multe situații când îi duc transcrierile diverselor ședințe, mă descoase și pe mine despre ce și cum am văzut. Concursul acesta este foarte important pentru el, întrucât vrea să dea șansa unei inovații să prindă viață. Crezul lui este că trebuie să lași lumea puțin mai bună decât cum ai găsit-o când te-ai născut, și nu consideră că o firmă de avocatură este suficient.
De data aceasta, Nora îndrăzni și puse mâna pe umărul lui Francisc, întorcându-se către el zâmbind:
— Nu încerc să vă promit nimic, nici nu aș putea, sunt doar o dactilografă și un curier, dar vroiam să știți că zarurile nu au fost încă aruncate și că ați făcut foarte bine participând la concurs. Cred că domnul Archibald visează să facă ceva care să îmbunătățească viața omului de rând, nu să lase vreo statuie sau un turn. Acum vă rog să mă scuzați, aș vrea să apuc să beau o cafea înainte să mă întorc la lucru.
Nora se ridică, se uită spre cerul greoi și apoi în palma în care alunecau două picături reci de ploaie, își deschise umbrela mare, își ridică gulerul pardesiului și dădu să plece fără să se mai uite la Francisc.
Dezmeticindu-se cu greu, bărbatul se ridică și o ajunse pe Nora din câțiva pași.
— Domnișoară, aș putea să vă ofer eu cafeaua? Măcar atât, în semn de recunoștință pentru vorbele bune.
— Nu cred ca ar fi potrivit. Vă urez însă multă baftă și veți fi contactat la sfârșitul săptămânii cu un răspuns. Ah! Ce caracteristici spuneați că are materialul dumneavostră?
— Păi în funcție de lungimea lanțurilor de polimeri…
— Nu, nu, care spuneați că este proprietatea lui cea mai importantă?
— Aa, plasticitatea?
— Așa, da. E plastic, deci poate fi transformat în orice. Minunat! Atunci, domnule O’Conner, aștept să am o casă plină de obiecte plastice, dacă într-adevăr ne va face viața mai bună!
Francisc O’Conner privea în urma fetei cu umbrelă galbenă care se îndepărta alergând. Trase aer adânc în piept uitându-se spre cerul care începu să burnițeze tot mai des. Intră în prima cabină telefonică, lăsând ușa să se trântească metalic, și formă repede un număr de telefon, ținând receptorul cu ambele mâini la ureche. Ochii îi zâmbeau.
