Povestire scrisă de Monica Tonea, apreciată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „Textul e bine scris, premisa e incitantă – o femeie misterioasă întîlnită la o petrecere mărturisește că are o colecție de oameni. Dincolo de metaforă, asocierea dintre oamenii dragi pe care simți nevoia la un moment dat să-i ai doar pentru tine și obiecte e aici interesantă și nu pare forțată, nu deranjează. Textul e condus de discursul femeii, nuanțat, însă pe alocuri cam lung, și de motivațiile ei, misterul se păstrează pînă la final. Aș simți nevoia de o continuare și dezvoltarea unor mici acțiuni care să susțină ideea.”
De abia o cunoscusem cu cîteva minute înainte. Mi-a zis pe un ton care nu suferea amînare că ea colecționează oameni. I-am studiat, intrigată, chipul, în căutare de un semn c-ar glumi. Părea serioasă. Ce femeie bizară, mi-am spus. Rostit așa, fără nicio emfază, lucrul ăsta mi-a părut neverosimil. Am avut sentimentul că mă ia peste picior. Sau o fi vreun criminal în serie, nu m-am putut abține. „E o metaforă, să înțeleg”, am deschis gura, convinsă că o să nege. A meditat un pic. „Da și nu.” Dar nu s-a oprit acolo. „Tu ce faci cu oamenii?” Luată prin surprindere, n-am zis nimic. „Eu nu pot să-i las așa, umblînd de capul lor prin lume.” „Cum așa!”, m-am activat, nevenindu-mi să cred. „Oamenii nu sînt obiecte”, am protestat. „Totuși, cu asta mă ocup. Unul cîte unul, îi adaug la colecție”, mi-a explicat cu vorbe măsurate și criptice.
Am examinat-o îndelung, temîndu-mă s-o zgîndăr mai mult. Nu mai purtasem pînă acum vreo conversație similară. În ciuda dezvăluirii ieșite din comun, o găseam ispititoare. Sosise la petrecere cu întîrziere, neînsoțită. Se infiltrase, pe nesimțite, printre noi, ascultîndu-ne atentă pălăvrăgelile, fără să intervină, și apoi se făcuse nevăzută, alunecase cu aceeași atitudine egală înspre un grup de bărbați. Surîdea, se conversa, își pleca ușor capul într-o parte, parcă avea mai multă putere de cuprindere a interlocutorului în raza ei vizuală, să dea neliniști, după care se extrăgea cu pași moi, un lucru greu de crezut pe tocurile ei înalte. Poate dispăruse în bucătărie, am tresărit la un moment dat. Sau în vestibulul destul de larg, unde se aciuaseră cîțiva, un ansamblu mixt, cu băutura-n mînă, se auzeau rîsete și mă întrebam, oare-i acolo?, nu-i auzeam glasul, chiar și așa, rîdea tăcut, cu ochii, cu pomeții, cu buzele, cu sufletul, umplea încăperea, pînă cînd deveneam mici și neînsemnați.
M-am ridicat, intrigată, și-am pornit în explorare. M-am prefăcut că voiam să-mi iau niște gustări, ceea ce-am și făcut, eram flămîndă, dar mai mult curioasă s-o spionez și, cine știe, să intrăm în vorbă. Cu farfuriile de aperitive într-o mînă și paharele de vin alb lăsate temporar pe marginea blatului din bucătărie, ne-am angajat într-o conversație oarecare. A ciugulit puțin și și-a depus, cu gesturi sigure, farfuria în chiuvetă. S-a întins după pahar și a luat o gură de vin. Văzîndu-mă derutată, mi-a luat din mînă farfuria goală, pe care lăsasem neglijent furculița și a procedat la fel și cu a mea. „Fumezi?”, m-a întrebat complice și-am văzut-o scotocind în poșeta pe care o ținuse la subraț pînă atunci. „Nu fumez”, am zis eu. „M-am lăsat de ceva vreme, dar te însoțesc.”
Am ieșit afară în noaptea de cristal și m-am cuibărit mai bine sub șalul aruncat în grabă peste umeri. Se lăsase gerul, iar pietrișul trosnea sub tălpile delicate ale pantofilor noștri eleganți. Am făcut cîțiva pași. Era senin, mirosea a iarnă și aburii respirației noastre se intercalau cu fumul de țigară. „Pare că-ți lasă gura apă”, a zîmbit și-a sorbit cu înghițituri mici din vin. Era adevărat. Mă trăsesem mai aproape. Să pot inspira tutunul emanat dinspre ea. „Meteahnă veche”, s-a scuzat, împrăștiind fumul. „Glumeai, nu, cu colecția?”, am dat eu frîu liber la ceea ce mă frămînta. M-a studiat o clipă. „Mmm…nu, n-am glumit. Am început de mică”, m-a introdus ea în universul de colecționar. „Prima oară mi-am dat seama cînd aveam vreo trei ani și-am descoperit că-mi împart fratele cu lumea. Mi se părea injust și clocoteam de ciudă. Avea prieteni, ieșea cu ei la joacă, îi invita acasă, mai erau și mama cu tata, cu ei n-aveam vreo problemă, pe ei îi luasem ca atare, nu-mi stîrneau vreun interes special, dar mi-era extrem de greu să procesez ideea că el nu-i întru totul al meu. A fost primul obiect al colecției mele prețioase.” Și-a strîns haina mai aproape de trup și-a simțit nevoia să se justifice. „Zic obiect, dar, înțelegi, fac diferența. Nu sufăr vreo psihoză. E doar un fel de-a spune. Conceptual vorbind, colecționarul colecționează obiecte. Oricum, pe atunci, apucăturile mele nu trezeau suspiciuni.” Am ridicat din umeri, culmea, începusem s-o privesc cu alți ochi. N-o mai găseam extravagantă. Doar o creatură vulnerabilă, în căutare de certitudini. În secret, mă imaginam deja făcînd parte din colecția ei. Mă subjugase mult prea repede, dar nu mi-era clar dacă era reciproc sentimentul nou născut. „L-am disputat ani la rîndul”, a reluat, ușurată că n-am de gînd să-i contest comportamentul. „Încă-o mai fac, uneori. În fine. Cu trecerea timpului, catastiful a crescut. Au fost, pe rînd, colegul de grupă de la grădiniță care mi-a furat primul sărut. Aveam patru ani și nu-mi intra în grație oricine. În plus, gestul în sine a fost o obrăznicie fără seamăn. Am început să plîng, gîtuită de furia sacrilegiului. De abia-mi desfăcusem pachețelul adus de acasă, era ora de masă, ne liniștisem cu toții, pe scăunelele noastre, și doamna se bucura de momentul calm, iar eu mă concetram să dau straturile de hîrtie deoparte, cînd, din stînga, golanul s-a repezit și mi-a apăsat gura cu buze ferme și țuguiate. Degeaba se chinuise doamna să mă împace, îl considerasem un asalt. Cît a ținut supărarea, nu mai știu. Mai tîrziu, am simțit că trebuia să fac ceva, mi se părea că prin efortul susținut căpătase o aură de erou. Nu-l mai detestam. L-am găsit demn de colecție. Și apoi am inclus-o și pe vecina pistruiată care locuia trei case mai încolo. Nu mă-nduram s-o văd cu alți copii. S-a lăsat greu. Dădea semne că-i prietenă bună și, hop, mă trăda cu alte fetițe de pe stradă. Vezi, nu toate obiectele mele întrunesc aceleași însușiri. În fine, au mai fost și alții. Ca, de exemplu, colega mea de bancă, o tătăroaică mică de statură, sau Doru. Aveam unșpe ani și el treișpe, cînd m-a invitat în oraș, la cinema, rula Jandarmul și jandarmerițele, am crezut că-mi fuge pămîntul de sub picioare. Un obiect rar, mi-am spus, la vîrsta aia ingrată cu greu ești băgată în seamă de copiii mai mari. Mi-am strecurat mîna într-a lui și, dintr-odată, mi s-a părut c-am comis un act de maturitate: acceptasem prima cerere de prietenie. Au mai fost infatuări. Dar n-am colectat orice individ de care m-am ciocnit. Trebuie să existe ceva în plus, o trăire, o senzație. O emoție vie, remanentă, greu identificabilă, de care nu mă pot descotorosi. Cînd am realizat ce fac, a intervenit conștiința: nu pot fi atît de posesivă. Ba, probabil, sînt. N-am vrut să-mi colectez propriii copii. N-am vrut să-mi colectez soțul, prietena. N-am vrut, m-am împotrivit. Și, totuși, am făcut-o. E dincolo de mine. Și-n timp, m-am trezit că dețin o colecție impresionantă de oameni. Simt cum mă nărui în mine cînd sînt obligată să-i împart. Mi se pare de neconceput să-i imaginez interacționînd cu alte persoane. Pentru că, înțelegi, se creează o reacție chimică și există riscul să mă uite, nu știu, dar parcă intru în colaps la gîndul ăsta. Mi-s dragi, mă chinui să le las spațiu, însă m-aștept să subzist în mintea lor în orice clipă. O toană, desigur. Nimeni nu stă la dispoziția nimănui. Și nu poți ocupa gîndurile cuiva clipă de clipă. De multe ori m-am pus în locul lor. M-am întrebat, asta-i iubire sau ce-i? Evident, iau în derîdere sintagmele care sugerează că iubirea implică libertate. Nu-s Isus. N-am valențe din astea. Și mă simt măruntă. Incapabilă de gesturi mărețe. Prefer să strîng laolaltă oamenii pe care-i iubesc. Vezi, eu chiar pot să-i port în memorie în permanență. Să-i țin captivi în pivnița asta invizibilă. Suferă? Probabil. Unii s-au obișnuit. Își acceptă prizonieratul. Cîțiva simulează, dintr-o oarecare comoditate, alții mă tolerează, oricum n-au ce-mi face. Pînă la urmă e și ăsta un mod de-a supraviețui. În orice caz, chiar și-așa, mă simt adeseori singură. Aspectul ăsta mă-ntristează nespus. Dețin bogății inedite, știu. Totuși… Așa sînt, oare, toți colecționarii? Niște excentrici care nu-și găsesc locul printre oameni?”
Ne zgribuliserăm amîndouă, dar nu ne-am dat duse. Am ascultat-o, tăcută, pînă la capăt. La final, ne-am dat seama că înghețaserăm și-am trecut repede în hol. Se ciocneau cupele de șampanie. Soțul gazdei ne-a întîmpinat și pe noi cu cîte una. S-a cîntat la mulți ani, timp în care am stat tăcute, în picioare, sub arcadă. Simțeam că mai rămăsese ceva nerostit. Că persista un zumzet al gîndurilor noastre comune. În tot vacarmul, și-a întors capul înspre mine. Își mișca buzele, părea să-mi comunice ceva important, dar vocea nu-i răzbătea pînă la mine. „…mai e loc de-un exemplar…”, am prins eu în cele din urmă. Am examinat-o scurt, după care-am surîs împăcată.
