Povestire scrisă de Ioana Bălan, remarcată de Irina Georgescu Groza la concursul trimestrial de povestiri – „E o povestire fără situație, dar scrisă cu nerv, ar putea fi dezvoltată”.
Fratele meu a fost Alberto Adalto. Da, acel Alberto Adalto, cel despre care tocmai ați auzit la radio sau la televizor că a trecut în neființă. Încă nu vă vine să credeți? Știu, nici mie, dar nu putem schimba cu nimic lucrurile. Nu-i așa? Vă văd acum, vă văd cu ochii minții mele, cum vă ridicați de pe canapea, ștergându-vă de pe frunte picăturile de sudoare imaginară și vă îndreptați către hol, acolo unde calendarul de perete pare că se bălăngăne leneș în cui. Ochii voștri fixează luna iulie și imaginea de mai sus, de dinainte de cifre, și un cutremur minuscul pare că o scutură și mai tare.
O barcă plutește într-un ocean curgător.
Zâmbiți, desigur că zâmbiți! Dacă mi-ați auzi cuvintele fără să aveți în față imaginea ați crede că-s un simplu zănatic sau un poet ratat certat cu metaforele. Și totuși aveți în față reproducerea unui tablou celebru. Vedeți imensitatea albastră, furioasă, care se unește cu cerul. Crestele alburii ale valurilor urcă pe margini până la nori apoi coboară într-un unghi periculos de brusc, până spre mijloc, unde se află gondola. Așa e, e o gondolă și nu o barcă oarecare, iar gondolierul, cu toate că nu-i puteți distinge trăsăturile pentru că pensula a depășit cu furie conturul unei siluete clasice și a croit un fel de spectru, știți că are chipul cuprins de o seninătate ascetică. E greu de descifrat cum ați ajuns la concluzia aceasta doar privind o pată de culoare rozalie. La fel de greu de explicat e și de ce oceanul acesta, căldarea furioasă în care se varsă toate apele lumii, este el însuși o apă curgătoare. Vă încruntați sprâncenele și examinați mai atent colțurile. Aici par să existe indicii, mai ales în norii aceia dolofani pe care cu cât îi studiați mai mult cu atât vă simțiți mai neliniștiți. Pentru că, în realitate, nu sunt nori. Sunt cataracte gigantice, care varsă oceanul acesta nesfârșit în altul, similar. Și degetul dumneavoastră a ajuns să mângâie chenarul alb de hârtie lucioasă. Alberto Adalto nu a vrut să vă dezvăluie un alt ocean și nici măcar o frântură din cataractele gigant. Vă încruntați și mai priviți o dată gondolierul. Să fi fost seninătatea aceea o simplă resemnare? Să fie acesta portretul omului simplu care devine conștient de propria-i micime? Vă mutați degetul mai jos și citiți titlul și anul. Gondolier. Mai 1970 (Veneția).
Închideți calendarul și priviți coperta. E un mozaic mic de picturi iar în mijloc e chipul fratelui meu. E un portret alb negru, senin surprins prin lentila lui Annie Leibovitz. Are părul pieptănat peste spate și își ține mâinile în poziție de rugăciune. Printre degete i se zărește o pensulă. Buzele îi sunt întredeschise și ochii curioși – ochi ageri, tineri cu toate că nu mai era în floarea vârstei când a fost realizată fotografia – țintesc către un punct imaginar din spatele vostru. Și fix atunci înghițiți în sec și deveniți conștienți de vocea monotonă a crainicului care ține să vă reamintească un adevăr cumplit: Alberto Adalto, unul din cei mai influenți pictori ai secolului douăzeci, poate chiar cel mai influent, s-a sinucis aseară. Trupul lui neînsuflețit a fost descoperit de dimineață în palatul Ca’ Dario, din Veneția, unde pictorul a locuit în ultimii doi ani de viață. Alberto Adalto avea cincizeci și opt de ani.
Vă așezați în fața televizorului ținând calendarul în brațe și nu mai spuneți nimic.
Știu despre buletinul de știri și despre calendar și despre confuzia care v-a cuprins mintea pentru că și eu sunt unul dintre voi. Am același calendar pe care l-am cumpărat de la ghișeul de ziare la început anului cu doar patru euro. M-am fâstâcit puțin în fața vânzătorului pentru că au trecut doar trei ani și mintea mea încă adună banii în lire, dar m-am descurcat. Era o zi rece de ianuarie, cu burniță și ploaie, și până am ajuns acasă calendarul mi se umezise ușor. L-am lăsat o zi la uscat lângă calorifer până când umezeala a dispărut. Au rămas doar niște cute line, valuri senine care mă poartă cu gândul la pacea întipărită pe chipul Gondolierului. Apoi l-am agățat în cui și am lăsat zilele să treacă sub amprenta lui Adalto.
În iulie avem Gondolier iar în august Neguțătorul din Taormina. Dau paginile una câte una, cu mâinile tremurânde, încă nevenindu-mi a crede că fratele meu a murit, și ajung la luna în care sunt născut. Pentru decembrie editorii au ales cea mai recentă pictură a lui Alberto și probabil cea mai bună: Veneția. Zâmbesc fără să știu de ce și chiar îmi înăbuș un hohot. Știu că dacă nu aș face-o aș bufni în plâns și nu m-aș mai putea opri. Dar ochii mei sunt mai rapizi și într-o clipită se umplu de o perdea groasă de lacrimi. Nu mi le șterg și privesc curtezana care înfățișează Veneția văzută prin ochii fratelui meu.
Telefonul sună dintr-odată și sunt nevoit să mă ridic. Încă nu am ajuns lângă receptor, dar nu e greu de ghicit ce va spune vocea de la capătul celălalt al firului. Fratele meu vitreg, celebru, absent, genial, controversat, obscen de bogat s-a sinucis noaptea trecută în Veneția. Pesemne că eu sunt singurul lui moștenitor.
Apuc receptorul cu mâna stângă și respir adânc. Nu pot să-l ridic la ureche. Nu încă. Cuvintele acelea, rostite cu un ton grav, lipsit de inflexiuni, o să mă despice ca un baros. Pentru că știu ce înseamnă.
Acum sunt singur pe lume. Nu mai am pe nimeni.
Doar o colecție de tablouri.
