Povestire scrisă de Dan Someșan, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Cu un final ironic dar puțin forțat, e o povestire care se citește cu plăcere, cu o voce autentică.”
1
George e surprins să mă vadă atât de devreme. La ora asta oamenii pleacă spre case, cei mai mulți dintre ei flămânzi, privind în gol și cântând mantre în gând, care să alunge aglomerația din autobuz sau metrou.
Mă așez pe un scaun la bar și cer o vodkă cu lămâie și o apă tonică.
„Ce mă bucur să te văd mâncând fructe, boss!” râde George în timp ce îmi împinge comanda în față. „Ce-i cu tine la ora asta?”
Îi explic politicos că joia mea nu e ca joia altora, că nu toți pontăm 8 ore pe ceas și că fructele sunt baza unei diete sănătoase.
„Așa te vreau!” zâmbește George, iar apoi se așază pe scăunelul din spatele barului și se scufundă în smartphone. Cu atât mai bine. Muzica urlă în boxe mai tare decât te-ai aștepta, iar eu sunt irascibil.
Nu, nu cred că am motive reale de iritare. În afara faptului că, dintr-odată, am uitat cum să fac să mă bucur de propria mea companie și să nu caut gratificare intelectuală în alte creiere, duc o viață bună. Sau un trai. Da, mai degrabă un trai bun.
Termin de băut vodka mult mai încet decât de obicei și mă ridic împiedicat de pe scaun.
„Ce faci, mă? Cobori la prima?” râde George.
„Dacă beau mai mult poate îți cresc ăștia salariul și n-aș putea trăi cu gândul că eu ți-aș putea face atâta bine.”
„Bine, măăă. Hai, ne vedem!”
Mă uit la ceas. În 20 de minute trebuie să ajung. Dacă vine repede autobuzul, am destul timp. Mă întreb dacă golul din stomac e un semn că vreau să ne întâlnim cât mai curând, că nu vreau să dau ochii cu ea, sau că trebuia să mai stau o stație în autobuzul cu prețuri pariziene în care lucrează George. Îmi aprind o țigară. Am auzit că nu ar trebuie să răspunzi niciodată unei întrebări înainte de a-ți aprinde țigara și de a trage un fum. Astfel ai mai mult timp de gândire și poți judeca la rece. Calculele mele dau greș – apare autobuzul. Arunc țigara și mă alătur partenerilor de stație în rugăciune: „Să nu fie aglomerat… să nu fie aglomerat… să nu… futu-i!”
Îmi fac cu greu loc lângă ușa din față, care se închide oftând obez. Mă întreb amuzat dacă ea se așteaptă ca eu să o vizitez nepipăit de zeci de străini.
2
După despărțirea de Mara am găsit câteva perechi de sâni în care să îmi înec amarul, însă asta nu mi-a dat satisfacție imediată. Ca orice despărțit căruia i s-a tăiat din senin cordonul ombilical-emoțional, nu mi-o puteam scoate din gând. Amintirile îmi reveneau ca o ploaie de meteoriți, izbindu-mi tâmplele fără milă. Sinapsele mele creau cele mai ciudate conexiuni. De pildă, mergeam într-o seară pe jos spre casă, când, parcă apărut de nicăieri, m-a depășit un bărbat trecut bine de 50 ani, cu creștetul capului deșertificat, îmbrăcat cu aceleași haine de zeci, poate sute de ani. Mergea cu pas grăbit pe trotuar și, periodic, bătea de două, trei ori, în orice îi ieșea în cale, așa cum bați la ușa unui spirit non-tehnic abandonat de sonerie. Toc-toc. Toc-toc-toc. Toc-toc-toc. Și tot așa. În tomberoane de plastic, în vitrine, în farurile mașinilor parcate. Bărbatul era cu siguranță într-o misiune de a deschide toate porțile universului. Am grăbit și eu pasul ca să țin cât mai aproape de el, încercând să aud ce bombănea în timp ce își ducea la bun sfârșit ritualul.
Nu am reușit să aud nicio vorbă, însă, la un moment dat, bărbatul a bătut în tejgheaua de scândură a unui non-stop. Toc-toc-toc-toc. Toc-toc. În acel moment am auzit limpede primul meu ciocănit în ușa ei de la etajul doi al unui bloc turn. Am auzit pașii grăbiți de dincolo de ușă. Am mirosit ochiul ei stâng lipit de vizor, am auzit cheia răsucindu-se în broască și apoi am văzut-o pe ea, într-un tricou alb și blugi decolorați, zâmbindu-mi din cadrul ușii larg deschise.
Mara locuiește în același apartament, însă eu nu am mai bătut de luni bune la ușa ei.
3
Urmează stația… Doctor Mihai Ciucă.
„Coborâți la prima?” întreabă îngrijorată o bătrână mică de statură, cu o căciulă orientală pe cap.
„Nu, dar vă fac loc.” îi răspund mecanic.
Linia 122 parcă e blestemată la ora asta. Și nu înghesuiala mă deranjează, cât tusea. Autobuzele pline nu sunt pline de oameni. Nu, cu oamenii te înțelegi; sunt creaturi inteligente. Autobuzele sunt pline de tuse seacă, venită din senin, în reprize scurte. Singurul lucru care pune aerul în mișcare într-un autobuz este tusea.
Doi elevi de liceu vorbesc despre un vlogger. O bătrână cu o mustață pufoasă, adolescentină, așteaptă să vadă o biserică pe fereastră pentru a-și face cruce. Un pescar fără dinții din față îi zâmbește larg scaunului gol din fața sa.
Autobuzul oprește în stație, iar eu cobor pentru a-i face loc bătrânei cu fez, care pășește cu un oftat serios pe asfalt. Aștept să urce restul călătorilor, iar la final mă înghesui și eu lângă ușă. Nici nu pleacă bine uriașul hodorogit, că încep parlamentările. Toată lumea vrea lângă ușă. Toată lumea își dorește ce am eu.
4
Toată lumea o dorea pe Mara și, într-un final, unii au obținut-o. Am încercat să uit de ea pe o plajă pustie aflată mai aproape de Tulcea decât de bulgari. După o serie de pregătiri sumare ce au constat în achiziționarea a două sticle de vodkă, zece beri, un suc de rodie, un kilogram de mălai, ficat crud de porc de la carmangeria de pe Farului și o discuție cu un prieten la fel de singur ca mine, eram gata să o uit pe Mara.
Odată ajunși pe plajă, ne-am aruncat aruncat tricourile de pe noi și ne-am lăsat îmbrățișați la pieptul sărat al Mării Negre. După o tură de înot, am ieșit legănându-mă din apă și l-am ajutat să punem cortul. Apusul ne-a găsit poștind o sticlă de vodkă cu conținut rozaliu și depănând amintiri separate.
M-am trezit cu pielea arzând din cauza atâtor ciupituri de țânțar. Am ieșit pe mal împiedicându-mă de sacul de dormit ghemuit la intrarea în cort – o plajă cu mămăligă și ficăței la ceaun, cu un fel de coioți domesticiți, cu bărci de pescari trase deja pe uscat și nu atât de pustie precum mi-aș fi dorit.
Camelia cea cu nume de floare și fără sutien avea să-mi năruie singurătatea nisipos-mișcătoare. Cele două prietene ale ei o priveau cu neîncredere în timp ce se îndrepta către mine și Paul zâmbind, cu sânii albi, cu abdomenul roșu, cu pielea cojită de pe umeri, cu slipul negru și cu părul în șuvițe sărate. A venit cu privirea hulpavă fixată pe ceaunul nostru și cu vin „de țară” la schimb. A venit odată cu miezul zilei și cu căldura insuportabilă. Am găsit-o apoi înotând printre picioarele mele în apă adâncă. M-a invitat să-mi fac și eu de lucru printre picioarele ei în timp ce Iulia, Paul și Andra jucau volei pe mal.
Noaptea mi-a vorbit de munca la birou. Mi-a spus bancuri, așa cum puține Camelii fac la prima întâlnire pe plajă. M-a tras tot mai departe de foc pentru că simțea absurd cum pielea îi ardea de la soarele apus acum patru ore. M-a tras până când capul meu s-a așezat pe rucsac, până când urechile mele au auzit fermoarul cortului închizându-ne. Am tras unul de altul până am adormit.
5
Urmează stația… Spitalul Doctor Theodor Burghele.
„Coborâți la prima?” mă întreabă disciplinat, în cor, cei doi liceeni.
„Nu, dar mă dau jos ca să puteți coborî.”
Perioada de introspecție fizică de la malul mării nu a durat mult și cu toții ne-am întors la rutina zilnică. Am primit un mesaj de la o Camelia-pe-ocolite, patru zile mai târziu, să ne vedem la o cafea în parc. I-am răspuns fără să mă gândesc.
13:24
Ok. Ne vedem la 6 la metrou?
13:27
Da. Te sun când plec de la birou.
17:03
De fapt… bate tare vântul?
17:05
Nu. Și oricum e cald.
17:09
Hai totuși să ne prefacem că plouă.
17:11
Să-i aduc umbrelă domnișoarei?
17:15
Nu. Să mergem la mine și să privim ploaia pe fereastră, din pat.
17:17
Să-mi dai adresa.
Răspunsul l-am așteptat pe drum. I-am ascultat ordinele, m-am făcut că plouă, mi-am lăsat ochelarii de soare în sertar și am pornit înfrigurat pe sub cerul senin de august pe străduțe liniștite.
Autobuzul oftează din nou, scârțâie în semn de bun-venit, călătorii din stație scârție și ei înjurături printre dinți. Cobor programatic, aștept ca fluxul și refluxul de carne vie să își încheie ciclul și urc înapoi. S-a mai eliberat, dar mirosul de om obosit este mai pregnant. O femeie care, pot să pun pariu că va coborî la cap de linie, vorbește zgomotos la telefon. Cât așteptăm culoarea verde a semaforului se aude și vocea de la celălalt capăt al undelor. Cele două vorbesc despre bani și amanet. Despre telefoane și Nicu. Despre alcool și dat afară din casă.
Un bărbat în cârje s-a așezat pe scaunul din dreptul abțibildului ce reprezintă o femeie gravidă.
Urmează stația… Șoseaua Panduri.
Acum două luni fără două zile eram tot în 122, transpirațiile miroaseau puternic, temperatura era mult mai ridicată, iar eu treceam prin chinurile facerii. Mesajul conținând adresa Cameliei, adresa la care se afla apartamentul deasupra căruia plouă mereu – exact ca în Familia Addams – mi-a golit stomacul de orice senzații pământești. „Ce mică-i lumea!” aș fi exclamat dacă aș fi fost puțin mai în vărstă. Dar nu atunci și nu atât de curând. Același bloc gri construit într-o epocă de aur le găzduia în pântece atât pe Camelia, cât și pe Mara. Nu cred în destin și nu cred în noroc, indiferent ce ar spune biletul de 6/49 mototolit pe măsuța de pe hol. Cred însă în dezvoltarea urbană furibundă, în migrația populației de la sate la orașe, cred în metropole cu milioane de locuitori care ar face astfel de coincidențe o imposibilitate aritmetică.
Mai apoi, la fel ca prima dată, cu fiecare ocazie cu care o vizitam pe Camelia, urcam pe scări până la apartamentul ei de la etajul opt, trecând pe lângă ușa familiară a Marei, aflată cu șase etaje mai jos. Nu speram să ne întâlnim din întâmplare și nici nu îmi doream. Nu voiam să ascult la ușă, sau să văd dacă intră sau iese vreun necunoscut. Nu. Făceam cardio.
6
În sfârșit cobor din autobuz de nevoie, nu din politețe. Am numărat cândva pașii din dreptul ușii din față a autobului până la soneria Cameliei. 1119. Știu că numărul e diferit la fiecare drum, dar asta doar pentru că încerc eu să rotesc universul pe degetele de la picioare. În funcție de dispoziție, etajul doi al blocului în care sigur locuiesc două femei îl parcurg cu pași mai mari sau mai mici, în fugă sau cu pauze.
Astăzi nu sun la interfon. Cineva a blocat ușa de la intrare cu o piatră, făcând investiția locatarilor inutilă. Urc cu pași pierduți treptele către ghilotina emoțională care îmi aruncă apendicele rațional într-un coș de salcie. Tălpile ghetelor îmi scărțâie la etajul 1. Chem liftul, care urcă imediat de la parter. Intru și aștept în zadar pe cineva care să aleagă aleator un etaj. Nu se ivește nimeni. Închid ușile și privesc cu deznădejde butoanele numerotate. Apăs temuta cifră a elevilor leneși și aștept. Aș vrea să miroasă urât, să fie aglomerat și o voce din eter să-mi indice stația. Cobor la 4 și îmi reiau exercițiile fizice până la ușa Cameliei. Apăs butonul soneriei, aud tălpi goale, grăbite, pe gresie. Zgomot de lanț subțire. Ușa se deschide. Zâmbetul de pe plajă.
„Hei! Ce faci!” mă întâmpină entuziasmată.
„Cobor la prima.”
