Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Irina Georgescu Groza la Creative Writing Sundays, pe 17 iulie 2022, la tema „o proză în care să surprindeți un moment fericit”.
Toamna trecută numele ei a fost șters din antologia Mangustan, iar bucătăria în care obișnuia să scrie în fiecare sâmbătă a fost trasă ca o gumă de mestecat de pe asfaltul încins. Mâna unui bărbat, apărută de nicăieri, a înghesuit bucătăria într-o râșniță electrică pentru cafea. Culmea e că ei chiar îi plăcea cafeaua proaspăt măcinată. Nu își imaginase că un aparat de felul ăsta va însemna sfârșitul carierei ei de scriitoare.
Din bucătărie n-au mai rămas decât cotoarele unor cărți necitite, învelite în promisiuni; un ghiveci ceramic roz, pe fundul căruia se odihnea un amestec din microparticule de plastic și pasta scursă din pixurile colorate cu aromă de ciocolată și mere verzi; și milioane de fragmente de hârtie împrăștiate pe podea – detalii punctiforme dintr-un tablou ce i se întipărise pe retină ca un tatuaj temporar.
Florence nu plângea pentru daunele provocate bucătăriei ori pentru că pierduse unicul spațiu unde putea să scrie fără să fie deranjată. Nu-i păsa de râșniță și nici de decizia luată de mâna-judecător: acceptase sentința lui și își repetase de sute de ori că merita să fie pedepsită. Era o impostoare.
Început de noiembrie. Becurile cu senzor de mișcare fixate în tavanul balconului se aprindeau pe măsură ce afară se întuneca din ce în ce mai devreme. Setase termostatul astfel încât caloriferele să-i ofere cât mai multă căldură și aștepta să se întâmple ceva. La fel cum în copilărie, în preajma zilei ei de naștere, lăsa timpul să treacă sperând că părinții ei au ascuns undeva în casă păpușa pe care Florence și-o dorea. Aceea din reclama de la televizor. Numai că jucăria mult visată întârzia să apară, oricât de tare s-ar fi străduit să și-o imagineze ascunsă pe șifonierul din sufragerie. Renunțase să mai viseze la păpuși și le înlocuise cu altceva.
Într-o zi, farfuria ei în forma unui cap de pisică a fost preluată de mâna unui tânăr. El era judecătorul pe care îl așteptase.
După ce a privit-o câteva secunde prin ochii pisicii din farfurie, a scos capul, dând mustățile la o parte. A depășit marginile farfuriei și a pășit în apartament.
Bărbatul purta o pereche de jeanși decupați în zona genunchilor și un tricou roșu pe care Florence putea citi, așezate unele sub altele, cuvintele EAT SLEEP WRITE REPEAT. În mână ținea un marker gros, cu vârful galben-neon.
S-a apropiat de ușa ce despărțea bucătăria de sufragerie și a deschis-o. S-a întors brusc și s-a holbat la Florence.
— Dă-mi antologia! Acum!
Ea nu s-a mișcat. Nu înțelegea sau nu voia să înțeleagă, însă avea o bănuială despre motivul care-l făcuse să pătrundă în bucătăria ei.
Bărbatul a făcut câțiva pași și după ce s-a uitat prin bibliotecă, a întins mâna. Raftul al doilea de sus în jos, în zona învecinată cu posterul serialului Stranger Things. Și-a folosit ambele mâini pentru a scoate de pe raft antologia Mangustan. A luat cartea și a tăiat cu markerul, dintr-o singură mișcare, numele ei de pe copertă. A deschis-o și a repetat gestul. Întâi a eliminat numele ei de la cuprins, apoi din pagina unde începea proza scrisă de Florence.
— Numele tău a fost eliminat din toate exemplarele. Poftă bună!
I-a întors spatele, Florence observând dârele de transpirație de pe tricou. Bărbatul s-a întors în bucătărie și s-a urcat cu picioarele pe suprafața lucioasă a farfuriei prin care venise. Râșnița s-a pornit la câteva minute după plecarea lui.
Florence și-a pregătit o cafea, în ciuda zgomotului de pietre rostogolite într-un butoi. L-a sunat pe Michael. El nu putea vorbi, era într-o ședință. Așa că a mai durat câteva ore până când i-a dat vestea despre sentință.
Acum își amintește că era o zi ca oricare alta. Ziua când cafeaua a căpătat miros de marker. Nu putea să nu se gândească, în timp ce sorbea din cană, la momentul când primise exemplarul ei. Michael o însoțise la librărie. Îl sărutase în metrou, în drum spre centrul orașului. Glumise cu el, spunându-i că este o artistă, că din acel moment nu-i mai stă mintea la curățenie, la gătit ori la spălat vase. Michael o trăsese mai aproape, cu mâna pe talia ei. Frânele metroului scârțâiseră prelung la intrarea în stația de la Piața Romană. Îi șoptise sunt mândru de tine. Inima ei găsise valul perfect, făcând surfing printre orele și secundele ce au urmat. Primise volumul. Momentul la care visase devenise în sfârșit realitate. Zâmbise întreaga seară și își imaginase că dacă fericirea ar avea o stare de agregare, în ochii ei ar lua forma hârtiei. Atomii din paginile volumului ar fi creat o aură în jurul ei. Cerneala adunată din literele tipărite ar fi protejat-o pentru totdeauna.
Pusese cartea într-o sacoșă din pânză și lăsase bretelele să i se odihnească pe umăr de îndată ce ieșiseră din librărie. Simțea greutatea antologiei pe articulație și ar fi vrut ca senzația să nu se termine niciodată. Îi plăcea apăsarea aceea și tânjea după alte noi cărți ce-i vor forța carnea umărului să capete o altă formă, să se modeleze ca plastilina.
Își făcuse curaj să deschidă antologia abia când ajunseseră în stația de troleibuz. Dăduse pagină după pagină, aerul aproape atingându-i chipul. Numele ei la pagina 195. Oare așa se simt vedetele când ies pe stradă să-și cumpere cafea? Avea senzația că privirile tuturor oamenilor care așteptau 85-ul erau ațintite asupra ei. Nu-i păsa că rujul îi păta dinții incisivi, că îl săruta și îl îmbrățișa pe Michael de față cu niște străini. Lumea din jurul lor, din bula formată din atomii de hârtie, nu mai conta, atât timp cât numele ei era tipărit la pagina 195. Negru pe alb. Font suficient de mare.
Dusese volumul la nas, inspirând acel miros inconfundabil al cărților noi, ducând-o cu gândul la o librărie cu lumina difuză, unde ceaiurile au gust de caramel sărat.
Doar o clipă a durat. În toamnă a venit sentința.
Pedeapsa.
Și râșnița.
Lumea ei, întoarsă pe dos ca un pulover vechi din lână, mâncat de molii.
Numele, eliminat cu atât de multă ușurință de bărbatul cu cele patru porunci imprimate pe un tricou transpirat.
Un marker cu o putere atât de mare, mai mare decât ciocănelul unui judecător plictisit, încât acum i se părea mai periculoasă decât moartea.
Bărbatul din farfurie o omorâse, da! Acum îi părea rău că nu prețuise acele secunde și minute din seara în care a ținut prima dată antologia în mâinile ei.
Nu, nu e o femeie care aleargă după cai verzi pe pereții capitonați cu cărți ai unei bucătării trecute printr-o râșniță atotștiutoare. Doar încearcă să prindă cu degetul mare și cu arătătorul o bucată de coajă de ou. Coaja e mică, alunecoasă, și se odihnește în tigaie pe suprafața unui albuș ce își schimbă starea de agregare.
Acum o dor ochii și nu știe cum să îi spună lui Michael că ea nu este cine pretinde că este; că e un nimeni; că nu are nici măcar un nume. Nu știe cum să-i spună că nu poate ridica acea coajă de ou la care visează de ani de zile, că e pierdută pentru totdeauna în nisipurile mișcătoare din jurul unui gălbenuș la asfințit. Și că e vina ei, de fapt, nu a uleiului încins. Vina degetelor ei neîndemânatice.
Michael o va suna imediat după încheierea ședinței, va veni acasă de la birou, o va ruga să-i cumpere de la Mega două beri blonde, iar ea nu va fi în stare să deschidă gura. Nu va ști cum să îl roage în dimineața următoare să-i dea râșnița de cafea de pe raftul cel mai de sus al dulapului din bucătărie. Și nu vor mai bea nicicând cafea.
Pentru că este toamnă, ea a împlinit 35 de ani și din farfuria cu urechi ascuțite de pisică ies bărbați cu tricouri roșii al căror scop e să-i șteargă numele din toate cărțile pe care ea încă nu le-a scris.
