CLIȘEU

Povestire scrisă de Ioana Unk, premiată de Diana Geacăr la concursul trimestrial de povestiri – „Doi studenți, Ea și El, ajung să formeze un cuplu și cresc împreună, dar diferit, câțiva ani, până când unul dintre ei se trezește și începe să se opună cursului vieții. Mi-a plăcut personajul feminin lucid, iar proza m-a atras prin ilustrarea stării de confuzie – a personajului feminin, care vrea să se elibereze de presiunea convențiilor sociale, dar nu știe ce să facă mai departe, și a celui masculin, care nu înțelege ce se întâmplă cu Ea.”

S-au cunoscut în anul întâi de facultate – ea, studentă la Litere, el, la Telecomunicații – în trenul accelerat care îi revărsa pe amândoi din vizita lunară la părinți, înapoi în orașul studențesc, mai odihniți și mai bine hrăniți, cu bagajele burdușite de bunătăți. Ea călătorea singură, croindu-și cu greu loc până în fața ușii compartimentului în care El își povestea cu detalii exaltate weekend-ul aventuros, fostului coleg de liceu, acum student la Filosofie. Când au observat-o pe Ea, sprijinită de peretele de sticlă, răsucind pe degete o șuviță de păr brun, au poftit-o amândoi în compartiment, grăbindu-se să-i facă loc și să o ajute cu bagajele. El, glumeț, studentul la Filosofie, ușor ceremonios. Tinerii s-au tachinat cu malițiozitate în fața ei, făcând paradă de toate slăbiciunile pe care le cunoșteau unul despre celălalt și etalându-și fiecare calitățile, cum știau ei mai bine. Apoi, previzibil, s-a gândit Ea, au atacat amândoi, invitând-o fiecare în parte la un ceai. Ea a intrat în jocul lor destul de neîncrezătoare și le-a spus căminul studențesc și camera în care locuia, fără nicio speranță, deși amândoi i-au promis că vor veni să o scoată în oraș. 

Ea le-a povestit colegelor de cameră mica ei pățanie feroviară și aproape a uitat de cei doi băieți. Până când El a bătut la ușa camerei de cămin, cu o față radioasă și recunoscătoare. Mai târziu i-a mărturisit că se temuse că nu le-a dat adresa corectă, auzise El că fetele mai făceau așa. Studentul la Filosofie adormise în camera lui, răpus de oboseala drumului și a tentativei de cucerire. Le-a spus asta mai târziu, când avea să devină prietenul lor cel mai bun și să le amintească periodic că relația lor nu era decât un produs al hazardului. 

Așa au început El și Ea jocul de-a viața de adulți, cu un ceai fierbinte băut într-o seară geroasă de februarie. S-au dezvăluit repede unul altuia, și-au împărtășit atât cât știau fiecare despre el, fără rețineri, fără prejudecăți și fără teamă. Încă nu știau să nu aibă încredere, nici să fie cinici. Și-au spus că se iubesc. Mai făcuseră asta, Ea o dată, El de două ori, dar li se părea că abia acum încep să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, această declarație. Ca în orice clișeu cinematografic. Își petreceau tot timpul împreună, iar frecventarea cursurilor era doar un pretext ca să se despartă pentru câteva ore, să se vadă cu alți oameni, să își poată spune mai târziu cât de dor le-a fost unul de altul și cât de puțin contează restul lumii pentru ei.

Vacanța de vară a fost primul lor test, prima încercare dusă de fiecare cu demnitate, de dragul celuilalt. Telefoanele și mesajele nu puteau scurta distanța dintre casele părinților lor, iar când s-au revăzut după o lună, în minivacanța de la mare pe care le-o îngăduiseră părinții, au știut că nu exista decât o soluție și și-au promis solemn pe malul mării, într-o seară aurie, că se vor căsători imediat după începerea cursurilor. Detaliile aveau să fie discutate în alt cadru, care să îndemne la mai mult pragmatism. Trebuiau să le spună și părinților, Ea nu ar fi putut trăi cu povara acestei taine, iar la lumina soarelui care apunea, parcă doar pentru ei doi, planul ăsta li se părea fără cusur. Cele două cupluri de părinți au reacționat matur și la unison, parcă se înțeleseseră de dinainte, deși nu se cunoșteau. Sunteți prea tineri. Care e graba? Aveți răbdare! Trebuie să vă terminați mai întâi școala. Iar ei au convenit resemnați să mai aștepte încă un an. Doar unul.

Toamna i-a regăsit în orașul lor drag ușor distrați și parcă mai puși pe învățătură. Undeva, între săptămâna petrecută la mare și acest octombrie, un resort interior începuse să funcționeze diferit, împingându-i imperceptibil înapoi spre lume. Asta nu însemna că se iubeau mai puțin, ci doar că micuța lor bulă în care plutiseră izolați atâtea luni de zile devenise neîncăpătoare. Și, cum planul de căsătorie mobila bula incomodă pe care tocmai o părăsiseră, l-au abandonat și pe el, fără să se mai gândească la asta. Amândoi. E uimitoare sincronia minților și a sufletelor, care cresc în același ritm și în aceeași direcție și asta au făcut ei, pentru că erau, conform unui alt clișeu „suflete pereche”. Sau ceva la fel de siropos.

Viața, cu marile ei teme universale, printre care și căsătoria i-a reîntâlnit la absolvirea facultății, avându-i de data asta ca aliați convingători pe părinți. Și care e planul acum? Ce urmează? Voi când vă căsătoriți? Există o logică imbatabilă în aceste întrebări, aceea a lucrurilor făcute la timpul lor, cu rostul cu care s-au instalat ele în lume de sute de ani, iar relația lor nu conținea nimic excepțional, nimic care să-i scutească de ritualuri clasicizate. Cel puțin nu în ochii lumii.

Senzația de sufocare a simțit-o mai întâi Ea, la nunta unuia din verii lui. Prin învălmășeala de îmbrățișări, pupături, mâini așezate indecent pe trupul ei firav, răzbea o întrebare repetitivă. Și la voi când venim? Ea nu a înțeles de ce voiau să-i viziteze toți acei cvasinecunoscuți în micul lor apartament, mobilat sumar. Iar când a cerut lămuriri, El i-a tradus ușor iritat întrebarea. Vor să știe când ne căsătorim, când îi chemăm la nuntă. Și nu a deranjat-o atât de mult faptul că El începuse să vorbească în limba comună a adulților, pe care Ea încă nu o stăpânea, cât, mai degrabă, realizarea faptului că El începea să crească într-o direcție care se îndepărta de Ea. Sau că El se oprise din crescut. Și atunci a simțit că e singură, atât de singură cum nu mai fusese niciodată în viața ei și că se sufocă. A țâșnit afară din restaurant și la contactul cu aerul rece și binefăcător a început să plângă, până când El a cuprins-o în brațe. Și din nou totul a fost bine. Aflase cu ceva timp în urmă că lumea nu e compusă doar din ei doi și se împăcase cu gândul ăsta.

Senzația de sufocare continua să apară în cele mai inoportune momente. Uneori i se părea că o simte și El, dar nu îndrăznea să îl întrebe. Confirmarea lui ar fi făcut senzația și mai reală și imposibil de negat. Îl iubea la fel de mult, numai că așteptările lui începeau să ia forma tot mai concretă și trainică a celor pe care le aveau toți ceilalți adulți de la Ea. I s-a părut o capcană ziua de joi în care s-au perindat prin mai multe magazine de bijuterii, în care El îi indica câte un model de inel, în joacă, așteptând ca Ea să îi spună dacă îi place, eventual să îl și probeze.  

A doua zi l-a rugat să îi dea un pic de timp doar pentru Ea, să se mute o vreme, să o lase să își facă puțină curățenie în gânduri. Curățenia mentală de primăvară. El a acceptat, mai întâi intrigat, sperând că Ea se va răzgândi chiar înainte ca El să plece, apoi ușor îngrijorat, văzând că Ea era tot mai împăcată cu această decizie. Și-a luat doar o parte din lucruri, cât să îi ajungă o lună, două, până la schimbarea anotimpului. Apoi a venit mesajul ei, laconic și rece, prin care îl ruga să își ia toate lucrurile din apartamentul pe care îl împărțiseră până nu demult, că totul între ei se terminase. El a protestat, a vrut să înțeleagă, s-a revoltat. Ea i-a povestit cu amărăciune despre senzația de sufocare care o însoțise în ultimii ani și a cărei enigmă abia o dezlegase. Dintre toate viețile posibile pe care le putea trăi, dintre miliardele de identități pe care și le putea asuma era prea devreme să aleagă doar una. Nu putea. Și nici nu voia. El a părut că înțelege. În realitate spera că totul e doar un moft pe care Ea îl va conștientiza la scurtă vreme, probabil odată cu apariția în viața ei a Noului El inadecvat. Până atunci va aștepta. Va sta cuminte, cu telefonul la îndemână. Va aștepta până când Ea îl va suna și îi va spune că a greșit.

Seara în care Ea îl sună e una obișnuită. Lucrase până târziu, mulțumit că cel puțin în acest domeniu al vieții lui lucrurile nu eșuaseră încă. În drum spre casă se oprise la alimentara de la colțul blocului să-și cumpere o cutie cu pastă de pește, pe care o mâncă apoi întinsă neglijent pe două felii groase de pâine, stând în picioare, deasupra chiuvetei. Renunțase la multe din ritualurile oamenilor civilizați, printre care și cina luată la masă. Când ecranul telefonului îi afișează numele ei, El moțăie în fața televizorului. Răspunde emoționat. Vocea ei plângăcioasă rostogolește cuvinte neinteligibile, pe un ton disperat. După ce urechea i se acomodează, reușește să înțeleagă că e vorba despre Noul El. Ceva despre dezamăgirile pe care acesta i le provocase. Și încă ceva mult mai grav, ceva care nu poate fi povestit la telefon. Dar îl roagă să se întâlnească cu Ea în acea seară. El acceptă. În douăzeci de minute e în fața blocului ei. Ea îl așteaptă zgribulită, dar calmă. Lumina galbenă a felinarului îi accentuează cearcănele. Știe că a plâns mult. Ea se urcă în mașină, ușor jenată de vulnerabilitatea ei de la telefon. Acum trebuie să îi spună tot. Cu capul plecat și cu privirea ațintită undeva între torpedo și schimbătorul de viteze îi mărturisește. Că tocmai se certase cu Noul El. Că acesta îi dăduse o palmă și apoi plecase fără să îi mai adreseze vreun cuvânt. Nu-i mai răspundea la telefon. Și Ea era disperată. Nu știa ce să facă și nu se putuse gândi să sune pe altcineva. Oricât de mult așteptase acest telefon, El se simte total nepregătit. I se pare că a tras o carte norocoasă. Pe care, însă, nu știe cum să o joace. Tot viitorul lor depinde de vorbele lui neinspirate. Și de acțiunile lui nepricepute. Singura idee care îi vine e să o ducă la părinții ei. Și până acolo să vorbească. Să tot vorbească. Și potopul de cuvinte să spele tot. Și apoi să fie totul bine. Totul? Mai departe nu știe. Așa că pornesc. Ea e apatică. Apoi începe să vorbească. Despre ei, despre Ea și Noul El. Spune vorbe mari. Suflete pereche. Clișeu. Prima iubire. Clișeu. Cea mai mare iubire. Clișeu. Se aprinde de la cuvintele rotunde. Începe iar să plângă. El nu spune nimic. Nu mai știe să vorbească. Limba i s-a încleștat pe cerul gurii. Au ajuns la părinții ei. Ea se face albă ca varul. E aproape doisprezece. Noaptea. Cum să le bată la ușă? Ce să le spună? Vrea înapoi. Înapoi acasă. Acasă? Unde e casa ei? Unde locuiește Noul El. Deci se întoarce la Noul El? Nu știe. Să nu se întoarcă? Să îi mai dea lui o șansă? Și dacă Noul El o așteaptă în apartament? Le trebuie un plan. Da. O să se întoarcă, iar ea o să urce în apartament, să vadă dacă Noul El s-a întors. El o să aștepte în mașină. Vreo douăzeci – treizeci de minute. Ea îl sună dacă poate urca. Și dacă nu îl sună? Să plece! Deci Noul El decide? Nu! Dar Noul El ține de o altă identitate. O altă viață. Noul El e soluția anti-sufocare. Nu mai ține minte? Ea trebuie să încerce. Nu depinde de ea.

El nu spune nimic. Să fie cum vrea ea. Sau destinul. Nu știe nici El ce-și dorește. Ajung în fața blocului ei. Ea recapitulează planul. El aprobă. Ea îl sărută pe obraz. Iese din mașină. Toată greutatea lumii pe umerii ei. Intră în scara blocului. Începe să urce scările. Până la etajul nouă. E o veșnicie până acolo. Se pot întâmpla multe. Se poate produce un cutremur. Blocul se poate prăbuși. Atunci n-ar mai ajunge. N-ar trebui să aleagă. Oricum nu alege Ea. La fiecare etaj se oprește. Oare Noul El e acasă? De jos nu se vedea nicio lumină. Poate doarme. Sau nu a venit. Poate nu mai vine niciodată. Asta doare. Oricât de încet urcă, treptele se termină. A ajuns în fața ușii. Deschide. E întuneric. Stă în hol. Adulmecă. Așteaptă. Nu se mișcă. Apoi se aprinde lumina în dormitor. 

El o așteaptă cuminte în mașină. Are o aparență de calm. Nu știe dacă e obosit sau începe să nu îi mai pese. Totuși așteaptă. Mai mult decât a stabilit Ea. Vreo două ore. Apoi nu mai așteaptă, pornește mașina, dă muzica tare și pleacă.