Povestire scrisă de Andreea
Stătea nemişcat la marginea luminişului, o adiere uşoară spulberându-i pletele despletite. Noaptea era tânără, neagră cu o tentă verzuie, iar luna îşi arunca leneş razele deasupra pădurii. Jean-Claude trăgea tacticos dintr-o pipă veche de sute de ani, iar ochii săi ca de lapis lazuli păreau să ardă în interiorul orbitelor. Tutunul nu mai avea acelaşi gust ca odinioară, fie pentru că industrializarea distrusesee ceea ce era mai bun din aroma tutunului, sau poate pentru că, vampir fiind, simţurile îi erau mult mai ascuţite. Un foşnet diferit de cel produs de vânt devenea din ce în ce mai intens de partea cealaltă a luminişului, iar Jean-Claude rămase complet nemişcat, ca o statuie cu ochi vii, aşteptând. Singurul lucru care se mişca era norul de fum care se ridica dintre buzele palide ale vampirului, apoi se risipea în aerul curat al nopţii. Un mârâit înfundat îşi făcu loc până la urechile lui, dar el zâmbi aproape imperceptibil şi îşi desprinse pipa de buze.
– Ştii că nu mă impresionezi, zise într-o voce cavernoasă, dar pe un ton aproape jucăuş.
O pereche de ochi cafenii luceau în spatele unui arbust în direcţie diametral opusă de Jean-Claude, apoi un cap blănos îşi făcu apariţia din spatele crengilor pline de frunze. Lupul care se ascundea în spatele tufişului era puţin mai scund decât un cal, cu o blană de culoarea caramelului, ochi incandescenţi şi colţi ascuţiţi, strălucitori, de culoarea fildeşului. Întâlnirile de acest gen se reduceau de cele mai multe ori la violenţă brută. Vampirul avea în faţa sa un vârcolac puternic, probabil şeful haitei sale, un specimen de temut pentru oricine cunoştea rangurile comunităţii supranaturale. Totuşi, vampirul stătea nemişcat, cu zâmbetul încă întipărit în colţul buzelor. Dacă se temea, nu o arăta câtuşi de puţin.
Lupul se retrase câţiva paşi înapoi, reuşind să se ascundă complet în spatele tufişului, apoi o serie de sunete ce puteau fi asociate oaselor rupte împânziră pentru câteva momente luminişul. Jean-Claude scruta cu băgare de seamă întunericul, aşteptând. Din spatele tufişului, o femeie superbă, cu părul de culoarea caramelului şi ochi incandescenţi păşi graţios în lumina lunii. Pentru un vârcolac pursânge, revenirea la formă umană în timpul lunii pline nu era imposibilă, dar era solicitantă. Pielea ei de culoarea mierii proaspete lucea în lumina nocturnă, iar liniile coprului ei conturau o siluetă perfectă, zveltă şi fermă. Tia era o zeiţă în carne şi oase.
Jean-Claude îşi înlătură sacoul de culoarea cerului la miezul nopţii, scoţând la iveală o cămaşă vaporoasă, de un alb imaculat care-l făcea să strălucească în întuneric. Se apropie de ea şi îi acoperi goliciunea cu haina lui, apoi îşi trecu tandru braţele în jurul taliei ei. Tia îşi sprijini capul de umărul lui şi îl sărută pe gât, acolo unde cu mulţi ani în urmă, o arteră pulsa cu putere.
– Miroşi ca ei, zise el în aceeaşi voce cavernoasă ca mai devreme.
– Sunt una dintre ei, nu pot schimba asta. Vocea ei era melodioasă, un amestec de tandreţe şi autoritate care dovedea că este obişnuită să dea ordine.
– Cum se face că nu eşti la vânătoare cu toţi ceilalţi?
– Te rog, râse ea, sunt femelă alfa, am şi eu câteva privilegii.
Chicoti cristalin apoi se aşeză pe un trunchi bătrân doborât la pământ de vreo furtună. El rămase în picioare, încă scrutând împrejurimile, irişii părând că sunt tot mai aprinşi.
– Vino lângă mine, zise ea rugător. Ţi-am simţit lipsa săptămânile astea.
Îl trase jos lângă ea şi îşi înfăşură braţele în jurul gâtului său, sărutându-l cu poftă pe buzele reci. Mirosul de pivniţă era încă impregnat în părul său, deşi se trezise cu câteva ore bune înainte. În mod normal găsea respingătoare duhoarea vampirilor, izul de pământ proaspăt amestecat cu sânge, simpla magie care le coordona existenţa, deoarece contrar oricărei opinii, magia mirosea mai puternic decât orice altceva. Numai că mirosul lui nu era respingător, ci cumva dulce, îmbietor şi reconfortant. Ştia că ceea ce făcea era greşit, dar atracţia era mai puternică decât amândoi. Dacă familia ei ar fi aflat asta, haita ar fi avut două noi trofee pe peretele livingului: capetele lor împăiate pe catifea roşie.
Poveştile de dragoste dintre vampiri şi vârcolaci erau un subiect tabu, deşi, pe la colţuri, bătrânii spuneau copiilor poveşti despre astfel de întâmplări. Cu toate astea, era unanim recunoscut că vampirii şi vârcolacii erau duşmani de moarte. Jean-Claude o ridică de pe buştean şi o aşeză pe genunchii săi de parcă n-ar fi cântărit nimic, apoi îşi afundă faţa în gâtul ei, simţindu-i fierbinţeala pielii cu buzele. Nu băuse niciodată sânge de vârcolac, nici măcar atunci când ucisese câţiva pentru a-şi apăra teritoriul. I se părea cel mai dezgustător lucru. Ochii lui se deschiseră brusc, privind undeva departe în întuneric. Tia era întoarsă pe jumătate în braţele lui, simţind acelaşi val care-l alertase şi pe Jean-Claude. Trei figuri duşmănoase stăteau sprijinite de copacii de la marginea luminişului, ochii scânteindu-le în noapte. Tia se înecă cu propria respiraţie, iar Jean-Claude îşi lăsă colţii să-i coboare complet, pregătit de atac.
– Tia! O vocea puternică răsună în luminiş şi parcă făcu toate frunzele să se cutremure. Ţi-ai trădat haita, ţi-ai trădat familia şi m-ai trădat pe mine!
– Maurice, nu… nu e ceea ce crezi, încercă ea să se disculpe, fără succes însă.
Fără alte cuvinte, cei trei bărbaţi se transformară în trei lupi, Maurice fiind, evident, cel mai mare, de un gri strălucitor. Aproape simultan, un al patrulea lup stătea în locul Tiei, poziţionându-se între Jean-Claude şi ceilalţi lupi. Vampirul sâsâia, mâinile îi erau că nişte gheare, iar figura aducea mai mult a fiară decât a om. Era pregătit să lupte pentru viaţa lui, la fel de pregătit cum era s-o lase pe Tia în ghearele vârcolacilor dacă asta însemna să-şi salveze pielea. Doi dintre lupi, cei mai mici, se năpustiră asupra vampirului, dar acesta reuşi să-i respingă cu o lovitură puternică. Nu pentru mult timp, căci lupii erau rapizi şi agili, aşa că porniră prin pădure pe urmele vampirului. Maurice mârâia înflăcărat, privirea fiindu-i aţintită în ohii Tiei. Lupul de culoarea caramelului părea mic în comparaţie cu cel argintiu, iar saltul pe care Maurice îl făcu îl aduse drept deasupra Tiei. Lupul argintiu îşi înfigea colţii fără milă în carnea fierbinte a femelei, ignorând scheunăturile şi protestele ei. Masculul alfa era mult prea puternic pentru ea, dar, ca prin minune, ea reuşi să scape, afundându-se în negura pădurii. Un urlet îi făcu blana să se zburlească pe spate, recunoscând chemarea la vânătoare. La scurt timp era flancată de ceilalţi doi lupi, care n-o slăbeau deloc. Rănile îi sângerau încă puternic, dar dacă se oprea, avea să îşi găsească sfârşitul. Un val de energie o înconjura cu o viteză uluitoare. Era magia masculului alfa, căreia îi era aproape imposibil să se împotrivească. Alfa-ul decidea totul în haită, cine trăieşte şi cine nu. Iar ea tocmai intrase pe lista neagră. O pereche de colţi se înfipse adânc în carnea de deasupra şoldurilor, făcând-o să urle în noapte. Maurice o ajunsese, şi acum chiar nu mai era cale de întoarcere. Femela scheună aproape rămânând fără aer, pe când alfa-ul dădu lovitura de graţie.
Trădarea se plăteşte scump, ar fi trebuit să ştii…
Feedback Motanov:
– m-ai nenorocit din primul rând! „o adiere uşoară spulberându-i pletele despletite” adiere ușoară = vânt ușor ușor, adiere care spulberă = alb care e negru, pletele despletite sună nasol pentru că despletit de bazează e aceeași rădăcină
– „sau poate pentru că, vampir fiind, simţurile îi erau mult mai ascuţite” logic ar fi să zici „sau poate pentru că, de când devenise vampir, i se ascuțiseră simțurile”, altfel, dacă el era vampir și când tutunul era aromat și e și acum, când nu e aromat, atunci asta nu e o explicație pentru diferența de aromă/percepție, adică ori s-a schimbat aroma (ce ai scris înainte de fraza asta), ori i s-a schimbat percepția (ce cred că vrei să spui). poate părea neimportant, dar tot ce nu e logic, îl face pe cititor să devină preocupat de logică în loc să continue cu cititul.
– atenție la clișee – noapte neagră, zâmbi imperceptibil, nemișcat ca o statuie, în carne şi oase, alb imaculat
– „într-o voce cavernoasă” – cu o voce cavernoasă
– „în direcţie diametral opusă de Jean-Claude” – în fața lui Jean-Claude e mai simplu
– „colţi de culoarea fildeşului” = colți de culoarea colților de elefant
– „îşi înlătură sacoul” – grațiosul de el, își înlătură hainele, nu le scoate
– lasă culorile, devine enervant. despre fiecare lucru spui ce culoare are
– „îl sărută pe gât, acolo unde cu mulţi ani în urmă, o arteră pulsa cu putere.” îmi place asta. dacă începeai povestirea aici, era mișto
– dialogul sună fals, romanțios
– totul e previzibil
– ce are original povestea? nu prea are.
