Povestire scrisă de Laura Pamfiloiu, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 26 februarie 2017.
— La prima cobor? Domnul de pe al treilea rând din spatele șoferului se ridică nesigur.
— Da, la prima, îl bate pe umăr un tânăr cu o cutie metalică neagră în brațe, de pe scaunul din spate.
Se ridică în picioare și își face loc printre sacoșele și valizele colorate de pe culoarul dintre scaune. Autobuzul pufneşte scurt şi se opreşte într-o baltă de praf. Coboară încet, apăsând cu greutate fiecare treaptă a mașinii. Ușile s-au închis cu un fâsâit în urma lui. Recunoscu mirosul: un amestec de ploaie și paie și bălegar proaspăt. Uite și casa de bilete! Albă, strâmbă, peticită cu hârtie ca o pijama veche. Geamul era închis și nu se zărea nimeni înăuntru. În spatele ei, pe un perete de culoarea plămânului de vițel, alte ferestre și uși întredeschise, unite între ele cu niște fire negre, ca niște șireturi roase. De sus, de pe zid, cuve de mașini de spălat îl priveau cu neîncredere pe străinul oprit stingher în mijlocul străzii. O mașină trecu în goană prin spatele lui și claxonă nervos.
Trecu strada cu pași grăbiți. Era destul de înalt, avea obrazul brăzdat de șanțuri adânci, purta o cămașă cadrilată verde cu albăstrui, iar sub braț ținea o jachetă de piele roasă. Urechile erau perforate de mici găuri – cratere rămase după mulți cercei pe care îi purtase în tinerețe. Își umflă pieptul și se opri în fața unei coşmelii negre, ca un grajd. Construcția avea niște pătrate din scânduri verticale, un afiș cu o portocală tăiată într-o parte, o cutie bombată cu bulgări de înghețată în cealaltă. Citi silabisit literele albe de sub acoperiș: BUFFALO BAR. Lângă litere, un cap de taur cu coarne tocite. „Tauri”, gândi el. „N-am făcut niciodată un număr cu tauri. M-am temut de ei întotdeauna. Nici de lei nu-mi era așa de frică.” Mai înaintă câțiva pași. Lângă grajdul negru, un pitic călărea un butoiaș de bere. „Ăsta seamănă cu Pepino, halterofilu´.” Ar fi vrut să-l mângâie pe creștet. Îi era dor de chelia lui unsuroasă, de rânjetul lui mirosind a votcă ieftină, de tăcerile din jurul focului după câte o reprezentaţie.
— Ce-i, mă? Ți-e foame?
Scotoci în buzunar și scoase un colț de pâine din care muşcase două guri în autobuz.
— Ține, mă, roade! Un câine murdar, îmbrăcat în lână de culoarea fânului, cu trei tentacule în jurul gurii, s-a apropiat de mâna lui. Îl privi în ochi și strâmbă din nas. „Ăsta face ca jonglerul nostru, Neghino, înainte să intre la tigri. Mirosea aerul din jurul cuștilor, își freca palmele de spinările lor dungate, scuipa cu năduf, apoi intra.”
Scoase o țigară din buzunarul de la cămașă, își şterse fruntea cu dosul palmei. Un fum alb îi învălui capul și se ridică în aer ca un steag. Strada din fața lui era neprietenoasă, ostilă chiar. Avea sentimentul că se întâlnește cu o fostă iubită din tinerețe, iubită și înșelată, care acum îi trântește în nas toate ușile și aruncă după el cu sticle goale de bere, mucuri de țigară, șervețele jegoase și resturi din tigăi arse. Barăcile de lemn se lipeau unele de altele ca niște foi de plăcintă însiropate cu lipici. Uși fără geamuri, geamuri fără ochi care să privească din ele. Gol și mult praf. Un coridor adânc și întunecat din care aștepta să iasă în urale elefanții. Tremura pământul sub picioarele lor, copiii țipau înnebuniți și băteau din palme hipnotizați. Mai înaintă un pas. În loc de elefanți găsi o mașină cu două roți sparte. Privi în sus. Cerul avea culoarea oţelului, pânza cortului dispăruse. Au rămas firele legate de un stâlp ca de un ombilic.
Își privi ceasul. O neliniște îi tensiona umerii și pășea din ce în ce mai nesigur. Își frecă burta și se opri în fața unei porți albastre. Tufe mari de vegetație încercau să muște din peretele de ciment din jurul ei. Gogoșele, covrigei, înghețată. Cuvinte colorate scrise pe uși cu lacăte la gât. Înghiți în sec și porni mai departe. Un zid de piatră cu un cercel în el îl conduse spre nisip. Matilde, citi în spatele lui, pe un garaj din prefabricate. „Aici erai Matilde?” Ai fugit în noaptea aia cu țiganu ăla de Popică, înghiţitorul de săbii…” O bicicletă albă jongla cu 4 ghivece pline cu iarbă. Mirosea tot mai tare a trecut. Simțea nisipul în pantofi și respirația unei motociclete în spate. Se opri la capătul străzii cu ochii la mare. Era ca o pânză de cort albastru-verzui întinsă pe pământ care aștepta să se umfle și să acopere lumea toată.
