Povestire scrisă de Monica Petrean, aleasă de Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 7 mai 2023, la tema: „Suntem în 2043. Ai semnat un contract pentru o nouă carte: un volum de memorii. Povestește, ca parte a volumului tău de memorii, momentul întâlnirii noastre din 7 mai 2023”.
Sticle, haine, morminte fără cap, osuare, ochelari de vedere, dioptrii încă mici. Mai am două luni și craniul meu va purta însemnele maturizării. E 7 mai azi, doar cei marcați vor rămâne.
La subsol, pantofi de lac, adidași galbeni cu șireturi roșii, niciodată pantofi cu toc.
La primul etaj, haine colorate, tricouri largi, doar albe și negre și tot așa până la ultimul etaj, doisprezece, cerebel mic, tot mai mic, verzui și multe trompe de elefant. Îți împarți amintirile, ia și ție, ia și ție, așa cum, cu ani în urmă, împărțeam rochiile rămase mici.
Nu ne aflăm într-un bloc înalt, într-o clădire rezidențială, suntem în corpul meu, rămas neîntrebuințat de mai bine de un deceniu.
Marian mi-a spus prima dată că nu voi scrie cărți, că nu îmi va rămâne nicio parte de corp sau os fără o poveste, era 7 mai 2023, nu îmi amintesc cu exactitate ora. Mi-a spus sfios, aranjându-și firele de păr zburdalnice, așa îl văd, cu mișcări devenite automatism, întotdeauna de la stânga la dreapta, de sus în jos. Am râs mișelește, am râs în barbă, am râs în sinea mea, am râs. Mi-a spus doar mie sau am înțeles doar eu.
A doua zi, 8 mai 2023, am trimis primul deget la editura Trei. Nu o să fie de ajuns mi-au răspuns, cititorii noștri, mulți, având în vedere noutatea subiectului, nu se vor mulțumi cu un deget. Degetul arătător de la mâna dreapta, degetul cu care mângâi fața copilului, degetul cu care, inevitabil, te scobești în nas, degetul cu care ți-am arătat primul semn ieșit pe piele, degetul arătător de la mâna dreaptă cu care ai râcâit prima rană, degetul cu care îți începi primul roman. Pentru că cererea era una care depășea așteptările editurii, te-ai hotărât, după un mic consiliu de familie, să trimiți și degetul mijlociu, face cât încă zece povestiri, mulțimea o să fie încântată.
Am fost un scriitor de succes, nu am scris niciodată cărți. Oamenii citeau părți din corpul meu, am început cu degetele de la mâna dreaptă, o editură mai mică mi-a cerut apoi să public și mâna stângă, mai puțin experimentată și cu întâmplări mai puțin exagerate. A urmat o perioadă de acalmie pe plan literar, mergeam la întâlniri cu publicul, cu cititorii, ciungă, cu tricouri care acopereau parțial bonturile, în loc de autograf, mă întrebau dacă pot să atingă locul de unde au izvorât acele povestiri minunate. Unii mângâiau bontul, alții mângâiau în aer, locul de unde lipseau degetele, în fine, în mintea mea, totul se întâmpla cu repeziciune, trebuia să mai câștig timp să mai fiu eu, în corpul meu, să mă bucur de succesul venit de nicăieri, să pot să-mi ordonez tristețile și fericirile, că nu se știe când editura mi le va cere și în care parte a corpului voi putea să le ascund.
Nu vei scrie cărți, mi-a zis atunci Marian, oamenii vor citi părți de corp, te vei dezlipi, bucată cu bucată, oamenii flămânzi ai deceniilor ce vor urma vor citi poveștile tale direct de la sursă, vei trimite editurilor, în plic sigilat, bucăți din tine, oamenii o să-ți iubească picioarele, din experiență îți spun, piciorul și mâna dreaptă o să aibă mai mult succes, cât despre sânii fleșcăiți, să știi că o să citească mai mult femeile, o să fie publicul tău țintă, vor vrea să știe cine i-a mângâiat, cine i-a supt și câte haine albastre i-au acoperit și, ține-te bine, mi-a spus Marian, partea cea mai grea va fi când va trebui să le trimiți ochii, pe cel verde te sfătuiesc să îl trimiți la o editură cunoscută, am auzit că sunt mai rari, asta înseamnă că o să fie citiți cu interes sporit, pe cel căprui, trimite-l cui vrei, îl vor citi și cei neexperimentați.
Mai am două luni, două bucăți de piele necitită, sunt un ciot, mi-am ascuns câteva amintiri sub bucățile de piele, sunt un scriitor de succes.
Nu am scris niciodată cărți.
