Povestire scrisă de Camelia Munteanu, aleasă de Alina Nelega la Creative Writing Sundays, pe 30 ianuarie 2022, la tema „reîntâlnirea, despărțirea”.
Când Paul a ieşit pe uşă, am simţit nevoia să plâng. În camera plină de pozele mele, făcute de el, editate de el şi puse tot de el în rame negre Fiskbo de la Ikea, lăsase în urmă colecţia lui de National Geographic, nişte albume de fotografie, chitara şi imprimanta enormă, mult prea grea ca să o care fără ajutor. Era tot ce-mi rămăsese din el. N-aş fi putut să spun ce-mi rămăsese din mine. Ştiam că seria de lecţii de chitară pe care le găsisem pe youtube şi le urmasem fără excepție, în fiecare dintre ultimele 312 duminici, urma să se oprească brusc. Ştiam şi că vechiul Nikon second hand încă bun, pe care mi-l luase de la un prieten, imediat ce îi pomenisem că voiam să mă simt în largul meu în grupul lor de fotografi, avea să rămână neatins. Abia dacă apucasem să prind regulile de încadrare şi regulile de compoziţie, regula treimilor şi regula diagonalelor, niște reglaje de expunere, apertură, diafragmă, iso, cât să nu mă simt pe dinafară în discuţii.
Mi l-am imaginat stând în uşă, cu faţa aceea liniştită pe care o avea atunci când se întorcea din evadările lui în taberele de fotografie, cu aparatul plin de cadre cu râşi, cormorani, zimbri, ori vidre, în funcţie de locul unde fusese plecat, în timp ce mă întreba zâmbind: „Ştiai că girafele nu scot niciun sunet?” Ştiam, îmi mai povestise asta. Mi se păruse paradoxală de pe atunci imaginea acelui gât lung, neverosimil aproape, lipsit de corzi vocale. Îmi explicase apoi despre crocodilii care chiar plâng, despre cum secreţia lacrimală creşte în momentul în care crocodilul iese din apă, pentru a menține umiditatea ochiului, şi este accentuată de masticaţie. De-aş fi fost crocodil, aş fi plâns, rupând cu dinţii bucăţi din hoitul vieţii mele cu Paul.
„Ştiai că porcii fac insolație?” Ce sminteală tristă, insolația fără plajă! Paul plecase, eu nu puteam să plâng şi-mi năvălise deodată în cap imaginea plajei incandescente din Zakynthos, dinţii lui sclipind în soare, pielea arsă care i se desprindea de pe umeri, în foițe subțiri, lăsând în urmă piele rozalie, pistrui. Și pulberea aceea de nisip care se aşternea și pe obiectiv, indiferent câtă grijă am fi avut, şi trebuia ştearsă cu grijă, să nu zgârie lentila. Aş fi vrut să alerg printre scoici, spre mare, dar peste imaginea plajei aprinse creierul meu bezmetic presărase porci roz, tolăniţi prin nisip, în soare. Acum Paul plecase, în camera goală caloriferele rămăseseră nearisite, clar nu erau mai mult de optsprezece grade, iar pe mine mă ardeau tălpile.
„Ştiai că fructul preferat al renilor e banana?” Îmi amintesc că ăsta mi se păruse de departe cel mai imbecil „știați că”.
— Pe bune, Paul, vorbești serios?
Cine dracu’ s-o fi prins de chestia asta? Câte banane or crește la poli? Câți reni or fi declarat pe proprie răspundere că fructul lor preferat e banana? Cum ai putea să-ţi dai seama de-ţi plac ori nu lucrurile pe care lumea ta nu le cuprinde? Şi cum să tânjeşti la ceva ce nici nu ştii că există? Memoria sare de la una la alta, de la renii nebuni poftind la banane spre copilărie, când mă întrebam adesea care era rostul jumătăţii roşii de bulină de pe robineţi. Dar oricâte poveşti mi-ar fi spus ai mei, nu reuşeam niciodată să-mi imaginez cum ar fi fost ca de acolo să curgă apă caldă. Toate întrebările au rămas cu mine, doar că nu mai am cui să i le pun, pentru că Paul a plecat. Liniştea mi se pare deodată grea ca un porc cu insolație.
„Ştiai că cimpanzeii se recunosc în oglindă?” Când mă întrebase asta, mă apucase admiraţia pentru toţi cimpanzeii din lume. Eu habar n-aveam cine sunt. Ştiu cine spun alţii că sunt, dar dincolo de diagnostice, de descrieri, de explicaţii, eu nu sunt cimpanzeu. În camera albă, mâna femeii proiectează umbre pe hârtie, iar creierul meu strunit de antipsihotice şi Aripiprazol plimbă şiruri de cimpanzei prin faţa unei oglinzi. Eu sunt cimpanzeul invizibil – oglinda nu reflectă nimic, atunci când mă opresc în dreptul ei.
Înainte de Paul a fost Andrei. Pe atunci, eram pasionată de dramaturgie şi de plimbările în natură. Oglinda mea ar fi reflectat dealuri, piscurile perfecte pentru escaladă şi Sala Mare a Teatrului Naţional, unde ne petreceam fiecare seară de marţi. Nu ratam nicio premieră – mi se părea la fel de normal ca a te trezi în fiecare dimineaţă, dacă tot eşti viu, şi la fel de natural ca faptul că marţea urma după luni. Mă reapucasem de citit, devoram clasicii pe care îi ratasem la vremea lor şi laureaţii recenţi ai premiilor literare. Scriam poezii. Fumam doar pentru că îmi plăcea imaginea scrumierei din care se revărsau mucuri pătate de ruj roşu aprins, purtam pulovere cu gâtul înalt şi fuste plisate, îmi tapam părul și îmi tunsesem breton, ca să aduc mai bine a Lucia Berlin. După ce ne-am despărțit, mi-am vopsit părul și m-am întors la blugi. M-am lăsat imediat de fumat și de scris poezie.
Înainte de Andrei a fost Victor. Pe vremea lui Victor, mergeam la sală, învăţasem să schiez, îmi luasem câteva brevete de scufundări, îmi petreceam vacanţele de iarnă pe pârtiile din Alpii Austrieci ori Francezi şi vacanțele de vară alegând recifuri ori epave prin Caraibe. Plecam în croaziere pe Coasta Adriaticii în care făceam pe skipperul, cu rândul. În weekend făceam salturi în tandem cu paraşuta la Clinceni ori antrenamente în bootcamp la Rucăr. Se vorbea despre combinația cea mai eficientă de exerciții pentru adductori și gastrocnemieni și despre cât de utilă sau nu era adăugarea creatininei, pe lângă suplimentele proteice. Apoi am realizat că nu aveam ce să le spun, iar ei mie nici atât. Am anulat abonamentul la sală și am reînceput să mănânc cartofi prăjiți cu o plăcere din care dispăruse orice urmă de vină.
Înainte de toți a fost Matei. Visasem să facem copii, îmi cumpărasem cărți de rețete și seturi de pahare, aveam cântar de bucătărie și șorț, mă uitam la emisiuni culinare și îmi doream oale care costau cât o mașină adusă din Germania. De parcă fericirea ar fi însemnat să mănânci supe cremă în fiecare zi și să îți faci singură pâine neagră cu semințe de dovleac.
Și când plec, și când pleacă, mă despart nu doar de ei, ci și de mine. De cea care eram cu ei. Una e Ema agentului imobiliar și alta Ema conferențiarului de la Universitate. Unii scot la iveală femeia care își ține permanent valijoara în mașină, gata să îndese în ea puținele obiecte lăsate la el, atunci când lucrurile o iau razna. Femeia care știe să își lase telefonul deblocat și cu ecranul în sus, ca să nu stârnească inutil o criză. Cu alții învață încrederea. Independența. Mila. Cruzimea, uneori. Cea care rămâne nu sunt eu. Aici e doar forma în care fiecare își îndeasă așteptările. Când pleacă, mulajul obținut dispare și el. Uneori, se întâmplă ca mulajul să se lipească de pereții formei. Atunci se desprinde greu și doare. În tava în care mi se ardea prăjitura, cuțitul râcâia, încercând să desprindă aluatul carbonizat, ca să-l arunc. Tava se umplea de urme.
Știu că divaghez, sar de la una la alta ca un greiere beat, probabil o plictisesc. A câta pacientă sunt eu? „Știai că aricii plutesc pe apă?” Plutesc și eu. Pentru o clipă, îmi vine ideea s-o întreb câte femei au stat azi pe scaunul ăsta incomod din placaj lăcuit în alb, cu picioarele metalice prinse în șuruburi grosolane, cu spătarul rigid și fără mânere. Unele i-au spus povești, mai mult sau mai puțin coerente, altele nu. Toate aveau ochii goi. Apoi uit.
„Știai că elefanții nu uită?” Mă legăn într-o pânză de păianjen. Amintirile atârnă grele, zdrăngănind. Îmi șuieră urechile enorme. Mă împiedic în pânze de păianjen. Vin spre casă, ghiozdanul din vinilin albastru cu clapetă maro îmi trage umerii în spate. E urât în draci, dar are barete late și mama a decis că e perfect ca să-mi corecteze postura cifotică. În blocul de desen, am așezat planșa mototolită cu jumătate de fluture în acuarelă, pliată simetric, ca să rezulte un fluture complet. Pliez planșe după planșe, iar și iar, apăsând tot mai tare pe contur. Verific suprapunerea perfectă a colțurilor. Deschid planșa, fluturele e tot imperfect. O rup, reiau, pliez, jumătățile se încăpățânează să rămână neidentice. Planșa ajunge în coșul de gunoi. Cine îi iubește pe copiii care iau note proaste? Pe cei care își strică bicicleta și rup frunzele ficusului? Pe cei care varsă tot flaconul de Saprosan? Pânza de păianjen se rupe. Eu nu-s decât un elefant.
Dincolo de masă, tipa în halat alb scrie ceva. Zâmbește înțelegător, dar zâmbetul ei e fals și dincolo de el nu e nimic. E sigur insomniacă și uneori i se face la fel de teamă cum îmi e mie, atunci când rămâne singură. Probabil bifează destule din criterii de diagnostic din DSM, doar că ea nu își permite să recunoască asta.
Semnele se aleargă unele pe altele, în şiruri urâte, ascuţite, nervoase. Dacă aş apleca puţin capul, aş putea să le citesc, dar chiar n-am chef acum să ţin piept soarelui de dimineaţă care mi se izbeşte de ochi. Şi oricum, eu ştiu deja ce scrie ea. Pacientă diagnosticată cu tulburare de personalitate de tip emoţional instabil (borderline) în ţinută de stradă îngrijită, câmp actual de conştienţă clar, orientată temporo-spaţial şi situaţional, auto şi allopsihic. Contactul psihic se realizează relativ facil, contact vizual păstrat pe întreaga durată a interviului, flux ideoverbal coerent, mimică încordată, gestică tensionată (frământarea mâinilor). Tablou psihopatologic dominat de dispoziţie depresivă, anhedonie, idei autolitice declanşate de teama de abandon, idei de vinovăţie, anxietate, autovătămare prin tăieri repetate cu obiecte ascuţite şi arsuri cu ţigara, la nivelul braţelor, a antebraţelor, a coapselor şi a gambelor, toleranţă scăzută la frustrare, stimă de sine scăzută, apetit alimentar diminuat, tulburări mnezico-prosexice, tulburări mixte de somn.
În schimb, ea nu ştie ce îmi trece mie prin cap. Oare o avea habar că sunt tot aici, că aştept dincolo de rândurile înghesuite în care se propteşte realitatea ei? Îmi vine să o întreb aşa, nitam-nisam, dacă ştie că piţigoii se sinucid.
