Poeme colective, scrise de cursanții și cursantele Atelierului Mornin’ Poets, din 13 martie, 2022 și compilate de antrenoarea Irina Georgescu. S-a pornit de la întrebarea dacă literatura este ideologie sau estetică?
1. AM ZIS:
prieteni //(ziua de mâine ?),
singura salvare e
barca de pe dune
inspir, expir, inspir
merg înainte. merg înapoi.
merg înspre locurile care nu mai au nume.
pot să mai fac un pas. să respir. să deschid ochii
să iau pușca-n mâini
vreau să găsesc numărul de telefon al lui putin
cine nu e strigat pe numele său nu există
așa că strigă-mă
în spațiul micro
(cine nu are patrie
cine nu are un loc doar al său)
nu aștept ziua de mâine
cel mai bine singur în miezul lumii
patria mea acum: oamenii și drumurile de neon noaptea prin bucurești/
îmi alipesc orașul de pielea rănită
ca o lumină sub care te poţi întinde în siguranţă
ochii privesc în tine îmbrăţişându-ţi rănile o ancoră
deasupra căreia să-ţi faci altă casă
totul va lua sfârşit o floare care să crească din cenuşă şi
oasele celor morţi
mâine este ziua cui rezistă astăzi
mai am încă puterea de a alege.
cel puțin de a alege cum cade asta în mine
(mai trecem o dată prin asta?
haidem!)
sunt liberă, dar libertatea nu-mi mai aparține
într-o rundă nouă
a fugi înseamnă a putea face ceva
Mă închid între palme și tac.
Sunt liberă dar nici asta nu-mi mai aparține
2. LA FINAL, POEMUL:
nimic altceva de așteptat lumea explodată în mine
așteptând s-o recompun a fugi nu înseamnă a fi laș
să deschid parașuta poate aterizez într-un alt coșmar
cine ziua nu are o patrie, noaptea e în visele celorlalți
iar la final tăcerea noastră împreună
intrat în altă lume știu că lumea dinainte ar dispărea,
poate a fost numai un vis. Acum printre ruine si moloz,
mă simt din nou străin în țara altora
vocea lor vorbește pentru mine
mă reprezintă
CÂND EU TAC
dar mai ales cineva care ştie
o casă în pădure ridurile adânci ale unei bătrâne care face focul în sobă
toarnă ceaiul cu ierburi pe care îl bei şi adormi şi visezi mult şi în vis înţelegi totul
iar când te trezeşti ţi-e mai uşor să accepţi distrugerea şi moartea dintr-odată
ai o direcţie e o zi cu soare
„dopomoha” e un cuvânt fără granițe/și toți soldații plecați la război
au nevoie de iertare/ acoperiți de zăpadă, pe câmp
3. DACĂ AȘ FI CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI, NU VREAU
să-mi crească tentacule
să intru pe sub pielea ta
să aflu altceva decât vrei să-mi dezvălui
să ajung fugărit de indiferență
(altceva?)
nu vreau aur, nu vreau faimă
NUVREAUMILĂ
să orbecăi prin întuneric
(și atunci sunetul sirenei aducea vestea)
să plesnesc de atingeri seci ale mădularelor care se doresc cele mai iubite
să merg pe aceeași alee
(cine crede în propriul sfârșit?)
orașul. el e o sirenă
poze pe instagram, tap-uri infinite, statui pe care se ceartă porumbeii, pomeniri la slujba de duminică
să mă cauți numai pe messenger nu ai cum să mă iubești așa
să vorbești limba altuia
(o să ajungem și acolo)
ca și cum mi-ai da seen
n-aş mai vrea să fiu cel mai iubit dintre pământeni
un ecran pentru proiecţiile colective înălţimea falsului piedestal
zâmbetele gata să arate dinţii de prădători
dacă dintr-odată aş decide să-mi las sălbăticia în afară
aș rămâne fără self-actualization,
undeva
în spațiile liminale
