Povestire scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 26 februarie 2017.
Stătea în faţa mea, pe scaun. Ţinea geanta în poală, s-o aibă la-ndemână.
— Actele, s-a scuzat. Şi telefonul, în caz că mă sună clienţii. Ăstora trebuie să le răspunzi imediat, altfel se duc la altul. Ştiţi cum e, clientul nostru, stăpânul nostru!
Pe scaunul de alături se aşezase soţul, domnul Cistelecan. Îşi vârâse palmele între picioare şi picotea cu capul în piept. Mormăise la început ceva ce semăna a sărut-mâna, apoi nu mai scosese o vorbă. Nici nu ar fi avut când. Vorbea ea şi pentru el.
— Domnişoară, să ştiţi că m-am interesat. Se poate, vă zic eu că se poate! Luna trecută i-a aprobat lu’ unu’, Rusu, de la Dobroeşti. Şaizeci de mii de euro i-a dat. De la soacră-sa ştiu. Soacră-sa-i de la noi din comună, stă mai la deal. Ia căutaţi pe internet, scrieţi acolo cum vă zic eu: „Sus-pi-ne, la-crimi şi du-re-re”.
— Doamna Cistelecan, nu despre domnul Rusu ne-am întâlnit noi azi să discutăm. V-am văzut proiectul. E bun, are potenţial. Am observat, însă, că aveţi probleme cu eligibilitatea.
— Poţi să-mi spui doamna Angelica, domnişoară. Cum vine asta, proiectu-i bun, da’ am probleme?
— V-a explicat şi colega mea la telefon. Ca să intraţi în evaluare, trebuie să îndepliniţi toate condiţiile din ghid, altfel nu treceţi nici măcar de conformitate, înţelegeţi?
Nu prea părea să înţeleagă. Se aplecase spre mine, strivind geanta între burtă şi marginea biroului. Îi simţeam parfumul greu, cu aromă de mosc şi de încă ceva, nu-mi dădeam seama ce.
— Adică ziceţi că nu ne dă!
— Nu, nu asta vă zic. Lăsaţi-ne mai întâi să analizăm documentele. O s-o rog şi pe colega de la Juridic să mă ajute. Să vedem ce se poate face.
— Domnişoară, nu se poate să nu ne dea. De ce să nu ne dea? Cu ce-i mai bun alde Rusu decât noi? Păi eu sunt firmă serioasă, domnişoară, vara nu-mi las clienţii să se-mpută, cum am auzit că fac alţii! De-aia mi-am şi cumpărat două capace frigorifice, să vadă lumea, să facă diferenţa. Le-am luat după ce era s-o păţesc c-un client. Murise înecat, până să mi-l aducă apucase deja să se umfle. A trebuit să-i fac sicriul pe comandă, că nu-ncăpea. Din lemn de frasin i l-am făcut. Nu ştiu cât vă pricepeţi dumneavoastră, da’ să ţineţi minte de la mine că frasinu-i cel mai bun în cazurile astea, că-i mai elastic. Numai eu ştiu ce emoţii am avut pân-a venit comanda. Era cald, mi-era să nu se umfle şi mai rău. Nu vă zic ce greu a fost până am reuşit să punem capacul. Trei oameni ne-am chinuit să-l împingem. Am crezut că rămân cu clientul pe masă, domnişoară. Venise popa cu stâlpii şi noi nu mai dovedeam să-l îndesăm în sicriu. Da’ uite că până la urmă mi-a ajutat Dumnezeu şi-a încăput. Imediat după aia m-am dus şi-am cumpărat primul capac, unul care se-nchide ermetic. Foarte bun, solid, dacă vreodată aveţi nevoie…
— Meseria asta nu-i chiar pentru oricine, am întrerupt-o. Trebuie să fii făcut într-un anume fel…
— Făcut, nefăcut, cineva trebuie s-o facă şi pe-asta. Şi să ştiţi că ies bani frumoşi. Totul e să nu-ţi baţi joc de client… Pe urmă, la scurt timp, mi-am luat şi unul descoperit. Ăsta are aşa, ca un fel de geam pe capac, doar că pe dedesubt sunt montate nişte tuburi prin care circulă aerul rece. O să vi-l arăt când veniţi pe la noi. Avantajul e că se poate deschide şi în felul ăsta poţi să vezi clientul de-aproape, să pui mâna pe el, la o adică. Că lumea vine să-şi ia rămas bun. Unul îl mângâie pe cap, altul poate vrea să-l pupe, nu ştii. Depinde care cum a ţinut la el. Plus că noi o avem pe Getuţa. Păi ce machiaj le face Getuţa, zici că-s vii! Şi eu tot la Getuţa mă fac, să ştiţi. Unghii, păr, epilat, tot. Uitaţi, acuma ea m-a aranjat. Am rugat-o să mă facă ca lumea, că mă duc la capitală, să arăt şi eu a patroană. Getuţa a lucrat la salon, la nevasta lu’ domnu’ primar, dar, de când cu necazul, am adus-o la noi… Ce era să-i fac? Mă simţeam cumva responsabilă, mă-nţelegeţi. Şi aveam şi nevoie, domnişoară, că eu nu mai făceam faţă. Păi eu spălat, eu îmbălsămat, eu la telefon să iau comenzile, eu colaci, eu popă, eu tot. Mă ajută şi omul ăsta al meu, nu zic, da’ el e mai mult cu transportul, că e şofer de meserie. Duce clientul la groapă, mai cară lumea la pomeni, are şi el o groază de treabă, săracul.
Omul ei picotea în aceeaşi poziţie în care înţepenise de la început. Din când în când scotea mâinile, desfăcea palmele în aer şi, cu un aer de profundă resemnare, ridica din sprâncene şi clătina din cap. Apoi mâinile îi dispăreau din nou între picioare, de parcă nici nu le-ar fi avut vreodată.
— „Noi ducem mortul cu tot confortul!”, aşa am scris pe dric, vorbi femeia mai departe. Acuma, dacă mi-o ajuta Dumnezeu şi-oi primi fonduri, vreau să-mi iau un dric nou, că ăsta care-l avem acum îl mai foloseşte bărbată-miu la aprovizionare. De fapt nu-i dric, e o camionetă, când e cazul, îi scoatem prelata, îi punem un covor pe podea şi ne facem treaba cu ea. Altfel dă un dric nou, trebuie să recunoaşteţi. Una e să duci clientul cu camionul, alta cu limuzina. Să fim şi noi europeni, dacă tot le luăm banii, nu? Ce ziceţi, le luăm banii?
— Deocamdată nu vă pot promite nimic, i-am răspuns. Vă ziceam mai devreme de condiţiile de eligibilitate. Una din ele era să fi obţinut certificatul de urbanism. Înţeleg că deocamdată nu îl aveţi. Mi-aţi putea spune care este problema?
— Domnişoară, uitaţi ce se întâmplă. Nouă ne-ar trebui un spaţiu de depozitare nou. Că pân-acum am lucrat în două părţi, într-o parte materialele, într-o parte clienţii. Da’, de când cu necazul, nu se mai poate. Plus că ne ameninţă şi vecinii că fac plângere, cică ce-i aia să ţii morţii în camera de la faţă! Da’ care-i problema lor? Am autorizaţie, am şi capace, am tot ce-mi trebuie. Nu pute, nu nimica. Că eu îi îngrijesc, cu formol, cu Getuţa, treaba mea. Important e că nu pute. Problema e dincolo, la sicrie. Că de-acolo şi necazul…
Formol, asta era. Mirosea puternic a mosc şi a formol. M-am ridicat şi am deschis fereastra.
— Spuneaţi că aveţi nevoie de un spaţiu de depozitare nou, am zis, în timp ce îmi reluam locul la birou.
— Impropriu spus spaţiu. De fapt o să fie o cameră de priveghi profesionistă, cu anexe, cu tot ce trebuie. Să am unde să-i depozitez, să-i toaletez cum se cuvine, să nu mai aibă ce comenta soacră-sa lu’ Rusu că aşa şi pe dincolo.
— Şi clădirea, camera asta profesională, o aveţi sau trebuie s-o construiţi? Că dacă o faceţi de la zero, atunci certificatul e obligatoriu, fără el nu vă aprobă nimeni proiectul.
— Păi tocmai asta e, c-o facem nouă, de la temelie. Teren am destul, în spatele curţii. Vine clientul, intră prin spate, iese prin spate. Nu deranjează pe nimeni, nu-l deranjează nimeni. Şi-n spate am nişte salcâmi, domnişoară… După ce terminăm vă invit să vedeţi cum miros salcâmii ăştia primăvara, o să fie o plăcere să stai la priveghi.
Degeaba deschisesem fereastra. Aerul din încăpere devenea din ce în ce mai greu de respirat.
— O s-o dotez cu ce-i mai nou pe piaţă, continuă ea să turuie. Întâi de toate, mi-ar trebui o masă bună, pe care să lucreze Geta când le face machiajul, că acum îi pune pe una de la mine de-acasă, care-i oleacă cam şubredă şi Getii i-e frică, că uneori e nevoie să-i mai încalece, să-i îndrepte, că mai sunt câte unii care înţepenesc aşa, cu câte-o mână-n sus, de nu poţi să-i ţii locului, Doamne, iartă-mă! Ar mai trebui şi-o trusă specială de machiaj, că ăsta de-l face acum Getuţa se cam duce după o zi, ştiţi? Păi şi normal, că eu i-am zis Getuţo, nu poţi să dai clientul cu acelaşi ruj cu care te dai tu, că altfel are clientul gura şi altfel o ai tu. Da’ ce-aveţi, vă e rău?
— N-am nimic. Mă doare puţin capul.
— Aveţi şi dumneavoastră grijă, că sunteţi tânără, e păcat. Eu să ştiţi că am şi poze în telefon, dacă vreţi, vă arăt.
— Lăsaţi, nu e nevoie. Explicaţi-mi, mai bine, care-i problema cu certificatul de urbanism.
Domnul Cistelecan îşi scoase din nou mâinile dintre picioare, desfăcu palmele în aer, ridică din sprâncene şi clătină din cap, apoi le vârî la loc şi tăcu înainte să scoată o vorbă.
— Cum să vă explic, domnişoară… Noi am avut un birou închiriat la centrul de afaceri, ăla făcut de domnu’ primar pe bani europeni, poate-aţi auzit. Vorba vine centru de afaceri. La parter era farmacie, la etajul unu avea nevasta lu’ domn’ primar un salon de cosmetică, la doi chipurile era sală de conferinţe, de-abia la trei ne-a dat şi nouă spaţiu să depozităm marfa. Adică sicrie, coroane, lucruri de-astea. Cum să cari, domnişoară, sicriele pe scări până la etajul trei? Că noi multe le ţinem pe stoc, vine omul şi-şi alege, una e când dai comandă şi nu ştii ce primeşti, alta e să vezi cu ochii tăi, să alegi modelul, nu? Şi bărbată-miu e operat pe coloană, numai eu ştiu cât am pătimit cu el până l-am pus pe picioare, ăsta-i om de cărat? Ar mai fi un băiat care ne ajută la treabă, unu’ Nelu, prietenu’ Getuţii, da’ nici el nu putea singur. Ei, şi ce-am zis eu atunci. Hai, măi omule, să le urcăm pe-afară, cu scripetele. L-am trimis pe Nelu în Germania şi-a adus un scripete din ăla electric. L-a luat second hand, da’ era bun, îţi făceai treaba cu el. Atâta doar că trebuia să fii puţin atent, că la un moment dat se sugruma undeva şi prindea aşa, ca un fel de balans. Atunci bărbată-miu trebuia să fie pe fază şi să ţină bine de cablu până se potolea ăla din legănat. El stătea sus, lângă scripete, Nelu jos, la încărcat. Ne-am descurcat bine o vreme. Până în blestemata aia de zi…
S-a întors spre bărbatu-său şi l-a privit cu obidă.
— Uitaţi-vă la el. Se jură că n-a băut, da’ eu nu-l cred. Că doar nu-l ştiu de ieri, de azi. Urcau o frumuseţe de sicriu, mare, greu, esenţă de stejar. Şi ce credeţi c-a făcut al meu, domnişoară?
Al ei zăcea acum într-o stare de prostraţie, nu vedea, n-auzea… Îl invidiam.
— I-a dat drumul, domnişoară! Când a făcut cablul burtă şi a început balansul, i-a dat drumul. Sicriul tocmai ajunsese în dreptul salonului de cosmetică, la nevasta primarului. Când s-a izbit de geam, doamna era pe scaun, la cască. Prima dată nu s-a spart, că a lovit puţin, da’ când a izbit a doua oară, praf s-a făcut. Şi geamul, şi doamna. A lipit-o de perete. Getuţa fusese în tura de dimineaţă, a avut noroc. În salon mai era doar cealaltă fată de la frizerie, schimbul Getuţii. Aia a scăpat uşor, doar cu câteva răni de la cioburi. Manichiurista şi cosmeticiana erau cu clientele în cabinele lor, n-a păţit nimeni nimic. Ăsta a fost ghinionul ei, domnişoară. Ce să-i fac dacă atunci a găsit-o coafatu’? Acuma domnul primar ne-a dat firma în judecată, iar pe omul ăsta al meu l-a acuzat de omor. I-o zic că scapă, că nu-i el vinovat. A fost un accident. Că doar n-a vrut intenţionat s-o omoare pe doamna primar, avem noi şi fără dânsa clienţi destui. Da’ acum ce credeţi, ne mai dă nouă domnul primar certificatul ăla? Nu de alta, da’…
Restul nu l-am mai auzit. Când mi-am revenit, eram întinsă pe canapeaua din hol, iar doamna Angelica striga la omul ei să-i aducă metrul de croitorie să îmi ia măsurile. Să fie acolo, că nu se ştie.
