Povestire scrisă de Gelu Blanariu, aleasă de Michael Haulică la Creative Writing Sundays, pe 30 octombrie 2022, la tema „Un text care să plece de la o secvență dintr-o operă literară sau cinematografică”.
Am ieșit din Muzeul de Istorie Naturală și am intrat în Central Park. Cerul încă era acoperit, dar măcar nu mai ploua. Era ultima zi în New York și nu voiam să plec până când nu citeam câteva pagini din cartea care mi-a marcat adolescența. Aleile erau pustii, doar câțiva oameni străbăteau parcul înfrigurați.
M-am așezat pe o bancă cu vedere spre lac și mi-am scos cartea galbenă. Nu prea conta că mai picura din când în când. Eram unde trebuie și citeam cartea potrivită. Nu mai aveam complexele de acum zece ani, dar mă simțeam la fel de nesigur. Mă opream des din citit încercând să văd dacă mai sunt sau nu rațe pe lac. Întorceam paginile și nici urmă de rațe.
Mi-am aprins o țigară și după nici două fumuri lângă mine s-a așezat un bătrân. Eram puțin surprins, ținând cont că celelalte bănci erau libere, dar l-am ignorat. Cu coada ochiului l-am văzut cum își despachetează un sandvici dintr-un ziar învechit și aruncă bucăți de pâine spre lac. Am continuat să-mi citesc cartea și să-mi fumez țigara până când m-a întrerupt.
— Unde crezi că pleacă rațele iarna?
Central Park sau Argentin, aceeași poveste. Peste tot aceiași bătrâni plictisiți în căutare de companie.
— Poate migrează și ele în locuri mai calde. Merg spre sud.
— De ce ar face asta? În New York nu prea există iarnă. În plus, ai crede că au pene destule ca să reziste. Porumbeii, de exemplu, nu par a avea vreo problemă cu frigul deși sunt mult mai expuși decât rațele.
— Poate se plictisesc pur și simplu și își iau concediu. Prea mult oțel și beton, prea mulți turiști.
— Da, asta aș putea înțelege. Ce zici chiar are sens. De mulți ani și eu mi-am luat concediu de la locul ăsta. Mai vin o dată pe an să hrănesc rațele, dar de cele mai multe ori sunt plecate. Aș putea veni primăvara sau vara, dar atunci sunt prea multe muște pe aleile astea. Sfârșitul lui noiembrie e momentul perfect de a fi aici, mai ales pe o vreme ca asta. Turiștii se retrag prin muzee, localnicii iau metroul spre casă, patinoarul încă nu e deschis. Doar eu și amintirea rațelor.
— Pentru mine e a două oară când sunt aici. Prima dată tot în noiembrie am fost. Nu știu cum e în restul anului. Probabil sunt una din muștele de care spuneți, nu știu, dar mă fascinează parcul, cu sau fără rațe. E locul unde poți să-ți scrii propria poveste. Ai de ales între a rămâne sub umbra copacilor sau de a te pierde între zgârie-nori. Mi se pare genial faptul că ține de tine, poți să faci, sau nu, cei treizeci de pași care să te ducă într-o lume complet nouă. Acasă nu pot face asta.
— Oricând și oriunde ești pus în situația asta. Poți să fii tu, sau orice altă versiune a ta. Poți să stai pe o bancă singur cu ideea de rațe în cap sau poți să mergi într-un bar și să simți că trăiești. Poți să te simți bine în pielea ta de om deprimat sau să te simți străin în pielea unui om fericit. Nu ține de zgârie-nori sau de un lac, cu sau fără rațe. Acum un secol am întâlnit femeia perfectă. Era exact așa cum trebuie, formele perfecte pentru a hrăni obsesiile unui bărbat de treizeci de ani, era deșteaptă, nu căuta nimic, nu-i păsa că nu port vestă, era exact ce-mi doream atunci de la o femeie. M-a iubit, am iubit-o, am venerat-o, m-a venerat. A plecat, m-am simțit nevoit să plec și eu. Ea a ales un mut notoriu, eu am ales o fermă în mijlocul pustietății. Poți pleca oricând, fără să lași nicio explicație. Aici pare mai ușor, după nici două sute de metri ajungi la metrou, alegi unde vrei să fii, dar să știi că în viață e la fel. Ești sau nu cu obsesia ta. Mai greu e când ea alege să nu mai fie cu tine. Imaginează-ți că parcul se hotărăște să plece în locuri mai calde, sau, mai simplu, la un moment dat rațele dau puțin din aripi și rămâi să arunci pâine unor porumbei.
Am stins țigara, am închis cartea și nu am zis nimic. Bătrânii de aici sunt diferiți de bătrânii de acasă. Într-un final m-am simțit obligat să rup momentul de tăcere:
— Nu poți mereu să alegi. De exemplu eu aș mai rămâne încă o săptămână aici, dar peste două zile îmi expiră viza. În plus, ați fost forțat să luați o decizie, oricât de radicală a fost ea până la urmă. Ați fost părăsit.
— Detalii. Mereu poți să alegi. Nu contează dacă ești sau nu părăsit, dacă ești sau nu rănit. Aveam cincisprezece ani și câinele vecinilor era un obsedat sexual. Din păcate pentru el era cel mai mic din tot cartierul, așa că îi era aproape imposibil să aibă parte de vreun fel de acțiune. Îmi era milă de el, cum era mereu la coada ultimului mascul în timp ce toți ceilalți o călăreau pe cățeaua cartierului. Într-o zi l-am văzut fericit, își lăsa balele pe asfaltul încins de cele o sută de grade din august, în timp ce cucerirea lui stătea întinsă după ce fusese lovită de o mașină care mergea cu șaizeci de mile pe oră pe o stradă lăturalnică. Futea o cățea moartă și era fericit. Era prima oară când câinele ăla pricăjit se simțea iubit. Văzându-l acolo, în mijlocul drumului, nu știam ce să simt, dacă aș vrea să fiu, sau nu, în locul lui. Poți alege oricând. Nu ți se pot închide chiar toate ușile dintr-odată. Chiar dacă ar fi așa, va exista mereu o gaură pe care cineva nu s-a gândit să o astupe.
— Ați mai văzut câinele după seara respectivă? Era mai fericit?
— Da, dar nu asta contează. Nu e important dacă a fost sau nu împlinit după. Contează momentul, contează faptul că a găsit și a urmat oportunitatea de a fi fericit. Ca să-ți răspund la întrebare, după câteva zile stătea din nou la coada unui mascul mai feroce care regula cățeaua cartierului. O făcea însă doar din obișnuință, sunt convins de asta, își cunoscuse deja marea iubire, nu conta faptul că ea se răcise de mult.
Voiam să îi spun că, deși și eu eram fascinat de personajul din Nopți Albe a lui Dostoievski, mi se pare că un singur moment de fericire nu e de ajuns pentru o viață întreagă; mi-am dat seama însă că e posibil ca nu asta să fie morala poveștii. Mi-am pus cartea în geantă și voiam să-i spun că am zborul de dimineață.
— Mai stai două secunde. Vreau să facem un târg. Tu îmi dai cartea pe care o citeai și eu îți dau o altă carte în schimb.
Mi s-a părut ciudată propunerea, dar i-am zis că e ok. Eu nu am vrut decât să fug până în New York să scap de despărțirea de acasă, de reproșuri și amintiri și acum nu voiam decât să mă întorc la amintirea lor, să ies din Central Park și să o iau spre hotel. La un moment dat am cumpărat cinci perechi de șosete albe în Argentin, pe care nu le-am purtat niciodată, acum trebuia să renunț la o carte pe care puteam să o cumpăr din orice librărie de acasă. I-am întins exemplarul meu galben în timp ce el scria ceva pe o carte pe care a scos-o din geanta pe care nu o observasem până atunci.
Am luat-o și am pus-o în rucsac fără să mă uit la ea. I-am mulțumit de companie și am plecat. La hotel am văzut că am dus în spate un exemplar din “The Catcher in the Rye” apărut în 1951. Tremurând am citit și ce era scris pe prima pagină: “Thank you for this edition. Remember, never look back! J. D. Salinger”.
