Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Michael Haulică la Creative Writing Sundays, pe 30 octombrie 2022, la tema „Un text care să plece de la o secvență dintr-o operă literară sau cinematografică”.
Diminețile începeau la fel. Dormea ghemuită lângă fiul ei, pe stradă. Stăteau uneori culcați pe trepte, paralel cu bulevardul. Mașinile treceau una după alta, ca furnicile înfometate, oprite doar din când în când de culoarea roșie a semaforului. De îndată ce răsărea soarele, oamenii începeau să circule pe trotuar. Meri le auzea pașii în apropiere, treceau pe lângă ea și băiețelul ei, Paul. Zgomotul traficului funcționa ca un ceas deșteptător. Cei doi se ridicau de pe pragul vechii facultăți de chimie și își intrau în rol.
Femeia își încheia nasturii cămășii verde oliv și scotea din geanta din pânză un pistol de jucărie. Se oprea în fața parcului Cișmigiu, îl așeza pe Paul pe o băncuță, astfel încât să îl poată vedea, și îndrepta arma din plastic roșu spre cer. Când trecătorii se apropiau de ea, Meri recita cuvintele pe care le învățase de la Maestru, în urmă cu șase luni. De atunci, de când îl cunoscuse, câștigase din ce în ce mai mulți bani. Cumpărase pentru Paul medicamente, o pereche de ghete și o jachetă de la magazinul cu haine second hand.
Își dădea jos baticul negru, își trecea mâinile prin părul alb, tuns scurt, apoi îl lega sub bărbie, cât mai strâns, și striga cât putea de tare:
— Să vină Procuratura! Să vină Poliția! Ajutor, oameni buni! Vor să-mi ia copilul! Rușii vor să mă omoare!
Pe trotuar, nu departe de picioarele femeii, zăcea o cutie de carton cu câteva bancnote în interior. Până la prânz, banii se înmulțeau și Meri știa că ceea ce făcea ea dădea roade.
Maestrul îi explicase cuvânt cu cuvânt ce să zică în preajma trecătorilor, în ce zone să stea și mai ales la ce ore să iasă cu copilul. În zilele ploioase, îl ținea pe Paul lipit de trupul ei, acoperind capul băiețelului cu o pungă de la Penny. Ea ridica pistolul de jucărie cu mișcări lente, îl îndrepta spre cerul străbătut de avioane și imita sunetul împușcăturilor. Încorda mușchii feței până când scotea un poc ce-i zguduia trupul.
— Rachetele! Uite rachetele! O să cadă bombele pe noi și-o să murim cu toții! Paul, să nu-ți fie frică! Te salvez eu de bombele rușilor. Nu plânge. Nu-i las să-ți facă nimic. O să trag eu în ele până când o să le distrug pe toate!
*
Nu-i rușine să ceri. Rușine e să nu primești. Fusese printre primele lucruri pe care i le spusese Maestrul când intrase în biroul lui, după ce el o luase, practic, de pe drumuri. Meri înțelesese în scurt timp că mai important decât toate era felul în care cerea bani de la oameni. Bărbatul îi crease un soi de personaj, o ajutase să spună o poveste pentru oamenii de pe trotuare. Să joace de șase luni încoace rolul femeii refugiate care și-a pierdut mințile și care ar fi făcut orice pentru băiețelul ei.
Vezi? Nu întotdeauna trebuie să te îmbraci în zdrențe ca să primești pomană! îi mai spusese Maestrul, arătându-i ce haine să poarte în acea primă zi pe care urma să și-o petreacă pe străzile din București, împreună cu Paul. Urmase cu sfințenie sfaturile lui, purtase cămașa sugerată de el, baticul înflorat, pantalonii de trening, adidașii. Își lipise pe frunte un plasture, iar pe obraz își dăduse cu fardul închis la culoare. De braț, la sugestia Maestrului, își legase o panglică în combinația albastru și galben. În prima zi făcuse 400 de lei, iar de atunci sumele adunate crescuseră. Maestrul îi cerea 40% din ceea ce făcea într-o săptămână. Omul lui de încredere venea în fiecare duminică dimineață la statuile de la Universitate, să colecteze banii.
Meri acceptase să devină în fiecare zi cealaltă femeie și, după o vreme, începuse să-i placă rolul de refugiată, de victimă ce fugea din calea războiului. Învățase și câteva cuvinte în limba aia ciudată, slava ukraini, heroiam slava și altele auzite la televizor. Descoperise, într-una din zile, că dacă le rostea în preajma turiștilor veniți să bea bere în Centrul Vechi, șansele ei de câștig creșteau chiar mai mult. Maestrul nu se supărase pe ea când îi rostise cuvintele. Îi spusese Bravo, fetițo! Fii profesionistă, ce dracu’! Alții profită de contextul ăsta și fac de mii – de zeci de mii! – de ori mai mulți bani decât tine. Ptiu, să nu te deochi, ce actriță am găsit în tine! Oscar! De Oscar îmi ești!
Povestea ei devenea din ce în ce mai complexă, pe zi ce trecea. Se prefăcea că trage în dronele lui Putin în parcul Cișmigiu, luni dimineața, și își făcea cu fard cearcăne cât mai pronunțate. Marți, la gura de metrou de la Piața Unirii, stătea pe o bancă și bandaja chipul lui Paul. Alteori, miercurea se afla la Piața Victoriei, cerând ajutor trecătorilor nu departe de sediul Guvernului, spunându-le că îi mai trebuie doar 5 lei ca să plătească un taxi pentru a o duce până la aeroport. Slava ukraini, doar 5 lei! Să pot să plătesc un taxi și să plec la rude, în Polonia. Joia ajungea în zona clădirilor înalte din sticlă, acolo unde lucrau oamenii cu bani. Stătea pe trotuarul de vizavi de mall, spunându-le trecătorilor că bărbatul ei a fost otrăvit de Putin. Soțul meu vine imediat. S-a dus până la Domnul și mi-a zis să-l aștept aici, în România, că sunt oameni buni. Se tânguia și îl mângâia pe băiețel pe cap. De când Maestrul îi făcuse rost de un drapel în culorile albastru și galben, Meri îl purta peste cămașă, ca pe o mantie cu care se mândrea. Drapelul îi dădea putere să continue să îl înjure pe Putin și pe soldații lui. O singură dată fusese la Gara de Nord și întâlnise câteva femei cu suflet bun, în cortul creat pentru refugiați. Ele îi dăduseră bani, medicamente și mâncare pentru Paul. Una dintre ele se oferise să îi găsească un serviciu bine plătit, însă Meri știa că îi va fi mai bine lângă Maestru. Nu îl putea lăsa singur pe Paul o zi întreagă.
*
În unele zile, Maestrul îi permitea să facă pauză și să nu mai stea cu băiatul pe străzi. O instalase într-una din garsonierele lui de pe Calea Călărașilor și de atunci a trecut o jumătate de an. Acolo, Meri îl spăla zilnic pe băiat, îi dădea medicamentele. După ce termina cu el și îl săruta pe frunte, își umplea cada cu apă caldă, turna gel de duș până făcea spumă și se scufunda în acea îmbrățișare călduroasă, așa cum doar visase când locuia în casa de la țară.
Nu dormiseră niciodată cu adevărat pe stradă, așa cum pretindeau. Se trezeau dimineața la cinci sau la șase, uneori chiar mai devreme. Se prefăceau că dorm pe cartoane, pe treptele vreunei instituții publice ori lângă vreo universitate. Știau că poliția nu le-ar fi zis nimic. Influența Maestrului se extindea dincolo de centrul orașului. Se întâmpla uneori ca băiatul să ațipească, strângând în mână un tanc de jucărie dăruit de Maestru. Soarele răsărea, iar razele mângâiau fața lui Paul și fruntea bandajată. Meri îi urmărea genele dese, îndepărta o frunză sau o scamă din părul negru ori îl mângâia pe obraz. El tresărea și strângea la piept jucăria menită să le amintească trecătorilor de războiul de la granițe. Îi urmărea buzele strânse în jurul degetului mare de la mâna dreaptă pe care îl sugea și acum, la vârsta de cinci ani. Buzele lui nu rostiseră niciodată cuvinte. Nici măcar mama sau apă.
Seara, mergea cu copilul la o veche cantină din cartier, unde Maestrul lăsase vorbă la bucătărie să li se dea o masă caldă, de obicei o tocană ori o ciorbă și câteva felii de pâine. Nu te-a preocupat niciodată mecanismul milei, Meri? E un domeniu pasionant, îi spusese bărbatul în urmă cu mai bine de jumătate de an, când o luase în mașina lui. Prima și singura dată când Meri acceptase să facă autostopul, plecând din sat. I-a fost rușine să-i spună că ea nu știe ce e un mecanism, că de multe ori cuvintele erau prea complicate pentru ea. Știa, însă, ce este mila.
În acea zi, Meri nu avusese bani pentru a merge cu autobuzul, așa că acceptase să se urce în mașina cu număr de București. Paul era foarte bolnav, avea febră, așa că avea de gând să meargă cu el la medicul din localitatea vecină. Cât timp au parcurs drumul, pe o distanță de zece kilometri, Maestrul a convins-o că el este cel mai bun lucru din viața ei. Mașina nu a oprit în localitatea vecină, iar Paul a fost consultat de alt medic, de la oraș.
Care e motorașul ăla secret ce declanșează compasiunea în Oameni? Cu „O” mare, ce dracu’! Că doar nu suntem tâmpiți. Meri nu știuse ce să îi răspundă. Îl privea pe băiețelul ei, jucându-se pe canapeaua din piele neagră din biroul Maestrului. Drumul fusese lung, iar ea se simțea tot mai obosită. Îți spun eu: totdeauna o poveste. Dacă mâna aia întinsă nu spune o poveste, pomana nu vine! Ai înțeles? În aceeași seară i-a spus femeii că are câteva idei noi pe care ar vrea să le încerce cu ajutorul ei și al copilului. Mi-a lipsit un interpret. Dumneata ai exact fața care îmi trebuie. Și mai ai o calitate: ești cam tristă! Acceptase să lucreze pentru el și să respecte regulile, deși nu înțelesese exact de ce avea nevoie de ea și de ce vedea la ea doar o față tristă. Până la finalul primei săptămâni petrecute în București, sub aripa Maestrului, obținuse banii de care avusese nevoie pentru tratamentul lui Paul. Și îi mai rămăseseră și bani în plus. De cheltuială, cum spunea bărbatul.
*
În seara asta nu putea să doarmă. Se gândea că Maestrul va fi dezamăgit. Deși nu o lovise niciodată, știa de ce e în stare. Nu o dată îi văzuse pe oamenii lui, pe brutele Maestrului, cum le spunea ea, snopind în bătaie câțiva cerșetori de la Piața Sfântul Gheorghe.
Prin fereastra deschisă răzbătea până la Meri cântecul unei cucuvele. Era prima dată când auzea pasărea la oraș. În liniștea nopții se gândea că, dacă ar fi existat vreun mod prin care să prevină tragedia asta, ar fi făcut-o. Ar fi încercat să facă orice pentru el. Dar acum era prea târziu. Paul nu mai respira. Stătea întins pe pat. Îl lăsase singur doar câteva ore. Fusese la cumpărături și se oprise la biroul Maestrului, să pună la cale câteva detalii pentru săptămâna viitoare. Meri se gândea la viitorul lui curmat prea brusc. Crezuse că băiatul se însănătoșise, că medicul își făcuse datoria, dându-i tratamentul acela foarte scump.
Când s-a întors l-a găsit nemișcat. Fruntea copilului era rece. L-a zguduit. A încercat să îl trezească. A apropiat o oglindă de nas. Nici urmă să se fi aburit. Se gândea ce ar putea să facă de azi înainte. Cum ar arăta viața ei fără Paul, fără să-l vadă cu degetul mare în gură, jucându-se cu tancul – singura lui jucărie.
Umbra lui Paul s-a ridicat deasupra patului, alungindu-se cât de mult putea, ca o gumă de mestecat. S-a întins pe jumătate de tavan și s-a oprit câteva clipe. Nu i-a vorbit mamei lui. Ar fi putut să-i spună că se va descurca fără el, că va trăi mulți ani în rolul celeilalte femei. Și că nu mai are nevoie de Maestru.
Umbra a coborât, a atins-o pe umăr și s-a urcat în micul tanc de pe noptieră. E aproape ora 23. Meri s-a întins pe pat, ghemuindu-se lângă trupul lui. L-a învelit mai bine. L-a mângâiat pe păr. Obrazul lui devenise cenușiu și Meri nu se putea gândi decât la acele zile în care îl obligase să stea lângă ea, în ploaie. A tras aer în piept. A început să-i spună o poveste: Nu-i rușine să ceri, băiatu’ meu. Rușine e să nu primești. Așa zicea cândva Maestrul.
(Povestirea „Cealaltă femeie” conține replici din filmul „Filantropica” al regizorului Nae Caranfil, care semnează și scenariul.)
